Sunt doua. Una isi bate pisica. Cealalta comanda in dementa tot felul de produse. Joaca in fiecare seara carti. Se tachineaza si-si fac mici farse. Au nevoie una de cealalta ca sa faca schimb de singuratati. Ca sa inveleasca golul din jurul lor in secunde pline. In secunde in care li se-ntampla ceva. Corpurile lor miros a putin trecut. Nu renunta insa sa incerce sa gaseasca iesiri. Sa-si comande instalatii de pom, artificii si tigai. Baba care asculta ABBa (de Catherine Aigner, regia Theo Herghelegiu, Teatrul Metropolis) e spectacolul unor blaturi de singuratate care fac, la un moment dat, un tort comun.
E un spectacol despre batrani-copii, care se bucura cu lacrimi in ochi cand tin un Mos Craciun de jucarie in mana sau cand impodobesc un brad, si despre copii-adulti care isi indeplinesc schematic datoriile si-si trag pe sfoara parintii. Ce-nseamna sa-mbatranesti alaturi de copii care vor sa-ti fie parinti?
In Baba care asculta ABBA, intre grija obsesiva si autoritatea rigida a unuia dintre copii (Dana Voicu puncteaza riguros maniile controlului excesiv) ajunge sa se stearga orice linie de demarcatie.
Tot asa cum frecusurile dintre cele doua vecine se disipeaza cand nevoia de a fi impreuna devine mai puternica decat orice. Luminita Gheorghiu si Emilia Dobrin scot la suprafata subsolul unei varste pe care o nuanteaza prin gesturi mici, mimari ale senilitatii, jonglerii de limbaj, accente puse pe detalii lucrate cu o finete remarcabila. Nimic caricatural, nimic derizoriu in dansul pe melodiile formatiei ABBA, in care miscarile din solduri si balansarile bratelor au ceva inocent si exuberant.
Emilia Dobrin reuseste prin cateva ticuri - genunchii lipiti si degetele de la picioare apropiate, pachetul de carti rulat - sa construiasca o prezenta care se impune printr-un amestec de scrobit si tandru.
Un spectacol extrem de cuminte regizoral - Baba care asculta ABBA - merita vazut pentru ambientul si fun-ul batranetii elaborate de doua actrite care stiu exact pe ce pedale trebuie sa apese si cat sa apese.
 

Comentarii