In Romania, teatrul ramane captivul gandirii inchise. Sunt prea putini cei care il percep ca pe un fenomen de descindere in comunitati, conectat la dinamica realitatii, la categorii de actori sociali si la felii de public - adolescenti, persoane cu dizabilitati fizice sau mintale, someri etc. - ignorate constant. Despre un spectacol se discuta, in general, ca despre o bula de sapun conservata intr-o cada in care se pare ca ai nevoie de un card special ca sa-ti inmoi degetelele.

Teatrul nu este sau nu ar trebui sa fie un fenomen privat in care un numar restrans de indivizi cad pe spate innebuniti de ce au produs pentru ei si pentru inca 5 prieteni de-ai lor. Nu este o piata cu circuit inchis, accesibila doar celor care vin cu dictionare de taraba la purtator. Teatrul ar trebui sa aiba o relevanta comunitara, sa produca o schimbare de raportare la categorii slab sau deficitar reprezentate, sa interpreteze fara sa inchida o realitate si sa creeze perspective de dezbatere asupra unui cadru textual sau experiential pe care credem ca-l stim perfect. Teatrul isi uita, in Romania, rolul si localizarea care, pina la urma, i-au creat identitatea publica: aceea de purtator de cuvant al unei comunitati. Se distanteaza astfel de spectacolul comunitatilor imediate si ramane permanent la marginea unor reflectii care l-ar de-naftaliniza. In teatrul romanesc sunt mult prea multe certitudini si mult prea putine intrebari. Mult prea multe chifle coapte cu miez cleios. Si asta pentru ca lipseste o gandire cu bataie lunga in mijlocul celor de care teatrul ar trebui sa tina cont. 

Comentarii