Am auzit un pusti de 20 de ani explicand cu multa seriozitate ca el face parte din ultima generatie care s-a mai jucat afara. Asta inseamna ultima copilarie petrecuta pe strada, cu mingea si toate celelalte jocuri ceva mai greu de reprodus pe computer. Poate si pentru ca e relativ greu inca sa-ti julesti genunchii dupa ce cazi din copac in Warcraft. Asa, din mersul conversatiei, mi s-a parut ca formularea e putin patetica, usor exagerata, sau ca traverseaza el o criza prematura de luciditate sau seriozitate pesimista. Dar nefiind mult deosebit de preocuparile generatiei sale, am fost de acord ca e posibil sa stie el ceva mai bine ce e in aerul pe care-l inspira astia mici. Si-a amintit ca la patru ani iesea singur pe strada si ne-a asigurat ca azi nu se mai intampla asta, pentru ca de multe ori, oarecum ironic, computerul pare o alegere mai sigura. Discutia asta s-a nascut cumva de la sine, cred, din intalnirea cu o familie care a ales sa traiasca la tara, intr-un parc urias si sa-si creasca acolo copiii, cel putin o vreme. M-am intrebat cam cat de bucuros as fi fost sa fi putut sa sa ma joc intr-un astfel de loc, copil fiind. Am zambit si gata. Acesta poate fi inca un inceput al sfarsitului pentru copilaria care s-a tot subtiat in realitate, si-a pierdut pe drum misterul si jocurile si s-a refugiat din ce in ce mai mult in amintiri sau carti. Deja suna amuzant amenintarea mamei mele: daca nu esti cuminte, nu te las afara. Daca nu esti cuminte, te trimit afara sa te joci.

Comentarii