Pe o strada din Bucuresti locuieste domnul O, schizofrenic. Deja ati chicotit, nu? E foarte simpatic, intr-adevar. Are o figura amestecata, de rabin, profet sau falsificator de acte. Zimbeste, saluta respectuos, suna la usa uneori si intreaba: doriti o gantera de 15 kg? Sau 40 de litri de kerosen, ieftin? O sa spuneti ca e nebun. Da, e complet nebun, pentru ca se poarta ca un om normal. La o intersectie distanta, o vaporoasa doamna cu par alb, de bunicuta eterna, imbracata intr-o camasa alba cu mineci bufante, bundita dacica si pantaloni cu volane, pare ca nu e interesata sa traverseze desi asta incearca sa faca. Sta pe marginea trotuarului, surade, se uita atent la masini, uneori saluta politicos participantii la trafic, alteori, cind vede copii, face cu mana si rade cu bucurie. Inca o dementa, nu? Observ ca multi dintre ticnitii inofensivi de care de obicei se rade, folosesc toate gesturile de eleganta sociala, de noblete a speciei, pe care oamenii numiti normali le-au uitat, nu le-au invatat sau le dispretuiesc. Nu se uita la tine ca un pitbull nemancat. Nu se imbraca in negru cind ploua si zimbesc. Folosesc cuvinte surprinzator de frumoase si iti dau senzatia ca e duminica. La grande finesse!, spune domnul O, rugat sa ajute la niste munci cu fiare intr-un subsol. A ramas singur si, foarte rapid, a sters-o. A lasat insa un biletel, pe care caligrafiase perfect poeticul, incredibilul, titanicul, imposibilul mesaj: Lovindu-ma, renunt.