Fugeam cu 140 pe Bucuresti - Pitesti. Viteza semiaroganta, de prima banda, atat cat sa te feresti de flash-urile marlanesti ale Loganurilor supraturate. 140 - viteza linistii, care te lipeste de asfalt, granita subtire dintre ratiune si delir.

Ma orbesc, reflectate din retrovizoare, flacari de lumina intermitenta. Bine crescut, mut lenes masina de pe "banda baietilor" pe banda "baietilor wanna-be". Un gest de politete cat o reverenta de salon interbelic. "Poftiti, va rog!" si fac deja pariuri mentale: Seria 3 sau Seria 5?

Nimic din toate astea. Deschisesem calea unui Tico visiniu. Moment in care realizez ca a capitula in fata unui supozitor cu motor este echivalentul rusinii pe care o traiesti in fata tovarasilor adolescenti cand oferi unei septuagenare cu carje locul in autobuz.

Ma repun pe prima banda, calc pedala cu forta si ura cu care odata striveam gandacii din camera de camin si intr-o clipita ma trezesc la 170. E al meu! Am condus si eu Tico si kilometrajul i se termina la 160! Iar eu, la 120, tremuram in el ca la un cutremur de 8 grade. Pe naiba! Micul monstru, venit de niciunde, gonea catre nicaieri. La 180, ai mei, parerea care trecuse pe langa mine se zarea asemenea unui licurici. Rup intelegerea cu mine insumi ("Niciodata peste 180!") si mai musc o data din acceleratie: 195. Cauza pierduta! Tico intrase deja in tunelul timpului. Aveam in fata doar haul!

Prapaditul de David nu e o nascocire evanghelica. A trecut pe langa mine. Pentru ca, asa am auzit eu, unele Tico, daca sunt cuminti si invata bine, atunci cand cresc mari devin SLR-uri.

Comentarii