Acum trei zile am plans. Sufletul si-a dat drumul lacrimilor intr-un teatru din Piccadilly, la Mamma Mia. Actorii cantau Super Trouper. Filmul, vazut acum cateva luni, nu imi trezise nicio emotie. Povestea e un sirop, nu are nimic covarsitor. Musical-ul, in schimb, mi-a supus glandele lacrimale. Am vazut pentru prima oara in viata mea ceea ce inseamna '"pure entertainment". O scenografie simpla, o coregrafie impecabila, o sala cu o acustica perfecta inaugurata in 1884, orchestra ascunsa sub scena, o gasca de actori care nu aveau nimic histrionic in replici, firesti, simpli, dar surprinzatori ca un rasarit din mare si un public eterogen, de la mucosi de 4 ani pana la lorzi octogenari, la un brat distanta de scena. Spectacolul a intrat in al unsprezecelea an in care se joaca la Londra cu casa inchisa. Vazandu-l, iti dai seama care este esenta entertainment-ului. Constructia de emotii. Din primul minut pana la bonus-urile de la final, creatorii zidesc caramida peste caramida pana la sufocare. Finalul m-a prins cu ochii umezi. M-am ascuns barbateste. Langa mine, prietenul meu. Il vad cu coada ochiului. Isi scoate ochelarii cu o mana si pe cealalta si-o trece peste pleoape. Niciunul nu ne-am recunoscut dupa spectacol lacrimile. Dar amindoi eram muti. Lacrima e singura virtute a unei femei ce evadeaza.    

Comentarii