Daca ne uitam pe repertoriile teatrelor din Romania, observam ca exista o disproportie foarte mare intre doua tipuri de optiune: cea pentru textul clasic si cea pentru textul contemporan. In timp ce piesele clasice abunda, piesele contemporane isi gasesc destul de greu locul. La intrebarea fireasca legata de motivatiile acestei alegeri, raspunsurile sunt usor anticipabile. Este mult mai putin riscant sa montezi un text clasic, care are deja o anumita notorietate, decat un text contemporan despre care nu se stie nimic. Este mult mai confortabil sa alegi un Shakespeare, un nume cunoscut de regizor si actori care aduc public decat sa mergi pe mana unui text care nu a intrat in mentalitatea colectiva si al carui regizor este putin cunoscut. Este mult mai la indemina sa faci ceea ce s-a facut deja.
Pe de alta parte, in ce masura poate acest confort de optiune sa provoace spatiul cultural contemporan? In ce masura il poate face sa mearga mai departe? Nu cumva este nevoie de o ruptura in spatiul deja testat si de o subminare a conventiilor gata mestecate? Nu este mult mai eficienta, pe termen lung, asumarea unor modalitati de a reprezenta lumea din jurul nostru intr-un limbaj actual, imediat, care sa puna accentul pe ceea ce ni se intampla acum si aici? Recursul la textul contemporan este, de fapt, recursul la un mod de a problematiza ceea ce traim.
Faptul ca un teatru bucurestean important - Teatrul Odeon - a decis sa-si deschida sala noua, in 2010, cu un spectacol pe un text contemporan romanesc mi se pare un gest important de sustinere a unei directii. Cand aceasta directie va reusi sa nu mai fie o exceptie, cand va defini un tip de raportare la realitatea care ne priveste, atunci, poate, riscul de a monta in 2011 un text recent va deveni normalitate.

Comentarii