Intr-o cultura teatrala in care cercetarea este zero, vrem sa vedem produse perfecte, texte care sa se poata compara cu cele germane sau britanice, pentru a nu da decat cateva exemple. In spatii teatrale sanatoase, dramaturgia contemporana nu e o raritate, ci o constanta repertoriala in care se pompeaza pe termen lung prin strategii educationale inteligente. Teatrul cucereste spatii care ii pot furniza, intr-un anumit interval de timp, materiale dramaturgice de proveniente foarte diferite si pentru publicuri foarte diferite. Acest lucru se intampla insa datorita unui proiect coerent managerial, care depaseste nivelul de productie si programare de spectacole. In Romania, teatrul se face fara nici un dispozitiv de laborator activat in centrul comunitatilor de care ar trebui sa fie dependent si fara nici o raportare onesta si de durata la spatiul public, la nevoile sau la tipul de frictiuni din interiorul lui. Foarte putinele exceptii - spectacolele de interventie in mediul urgent - nu reusesc sa produca fenomene. Teatrului romanesc ii lipseste un mod de gandire contemporana, o reflectie care sa fie a timpului nostru si care sa ne implice. Teatrul nu intervine in spatii publice si nu dezbate problematica lor. Raritatea nu are sanse sa se transforme in obisnuita de vreme ce finantarea contextelor-laborator este aproape inexistenta. Nu exista bani pentru procese de lucru, exista bani doar pentru produse.
In Romania, arta care ar trebui sa fie cea mai publica la nivel de concepte si practici in comunitati, este cea mai refractara implicarii in imediatul public. Teatrul asteapta mereu sa-i vina idei din teatru, cand ar fi cazul sa mai faca un tur de strada. Poate nu-i iese capodopera la intersectie, dar ii poate iesi o experienta relevanta pentru discursul public contemporan. Discurs care sufera de lipsa texturii prezentului.

Comentarii