Noul film al fratilor Coen, Burn after Reading /Citeste si arde, mi-a adus aminte de un John Landis din 1985, Spies Like Us, in plin razboi rece, dar si de Prostii sub clar de luna, piesa lui Teodor Mazilu, amplasata acum la CIA. Este o comedie neagra, in care fiecare spioneaza pe cine poate, dar degeaba. Si prea plin de prosti, de parca Fargo ar fi fost un examen de QI. Ceea ce e clar insa e ca e cel mai slab film al fratilor Coen de pina acum. Da, sub Intolerable Cruelty (Dragostea costa!) si The Ladykillers.

Osbourne Cox (John Malkovich) e un analist CIA care e dat afara pentru alcoolism si alte probleme. Dornic de razbunare, isi scrie memoriile. Dar discul cu documentul e copiat de sotie (Tilda Swinton) care vrea sa dea divort, si apoi pierdut de secretarea avocatului ei la centrul de fitness. Aici "fitnesii", doi angajati, Linda Litzke (Frances McDormand) si Chad Feldheimer (Brad Pitt), vor sa ceara o rascumparare pentru disc. Mai apare in ecuatie si Harry Pfarrer (George Clooney), un agent de la trezorerie care e incurcat cu nevasta lui Cox, dar si alte femei de pe internet.

Cu totii se fugaresc in jurul propriei cozi si Coen-ii nu au simpatie fata de prostia niciunuia. Rezonerii, capii CIA J.K. Simmons si David Rasche, comenteaza cinic faptul ca "it's no biggie". Cam asa e si filmul. Sincer, se poate vedea linistit acasa. Normal ca nu ma asteptam la o capodopera dupa No Country for Old Men, dar nici la ceva atat de mediocru si chinuit funny, mai ales cu o asemenea distributie.

Clooney e la al treilea film cu fratii Coen, e poate firesc sa se ia in raspar, dar Frances McDormand (profesionista si sotia lui Joel Coen) nu a fost nciodata mai penibila pe ecran. Malkovich e o caricatura si Brad Pitt nu poate sa se tina serios intr-un cadru (obeservati-i ochii!). Glumitele sunt reciclate, dialogurile vulgare si nici imaginea nu exceleaza in calitati vizuale. Numele sunt dubioase ca de obicei (rusul Krapotkin, de la crap), agentul care-si scrie memoriile e din Hopscotch (Sotronul, 1980, unde Walter Matthau era excelent), iar referintele se pot duce la Bill Murray in Omul care stia prea putin (1997) sau Pierre Richard (si Tom Hanks in varinta de remake), omul cu un pantof negru /rosu.

Am auzit ca s-ar putea sa fie referinte la situatia actuala politica americana, ce sa zic, din nou "'it's no biggie", presupun ca ei s-au distrat, eu nu asa tare. Tag-ul e cel mai bun, "intelligence is relative", cu un dublu sens, si piesa de pe genericul final, "CIA Men", cu The Fugs, energica si amuzanta. In rest, Oh Brother-s, where art thou?

2 stele jumatate din 5

Comentarii