Prezenta materialului video in spectacolul de teatru pune cateva intrebari esentiale. In ce masura conceptul acestui material modifica limbajul spectacolului si in ce masura spectacolul insusi isi regandeste conventiile specifice? Cat de necesara este prezenta spatiului video si ce aduce ea la nivelul jocului scenic.
Arta video a proclamat sfarsitul specificitatii unui mediu artistic clar circumscris si a topit granitele dintre forme diferite de constructie a naratiunii vizuale. In anii 70, arta video a fost practicata de creatori care au conceput-o ca pe un contrapunct reflexiv la politica televiziunilor comerciale, ca pe o modalitate de a participa critic la evolutia culturii media.
Inflatia de camere video in spatiul cotidian produce o democratizare a corpului, care devine un accesoriu accesibil in orice moment, o locatie care, permanent supravegheata, diminueaza forta sferei private, transformate intr-un bun ’’comestibil vizual’’ de catre oricine. Corpurile devin imagini de masa, captate pentru a putea fi oricand re-privite, diagnosticate, incluse intr-un mecanism global de supraveghere. Ele isi disputa continuu limitele intimitatii si formele de hiperexpunere controlata, prin imersia consistenta a tehnologiei video. Corpul se transforma intr-un centru de supraveghere care impune un cod al comportamentului filtrat de privirea dominanta, devenita privire totalitara. O privire care, la randul ei, induce in corpul inregistrat angoasa de control. Este interesant de analizat in ce masura camera de luat vederi modifica existenta colectiva si individuala a corpurilor si in ce masura corpul din cadrul video mai are legatura cu identitatea corporala pe care o filtreaza?
 

Comentarii