Am fost la Alba ca zapada. Nu la Teatrul Tandarica. La Teatrul National. Si am vazut o alba ca zapada asiatica si un print mulatru.

Daca Angelin Preljocaj, coregraf nacut in Franta in 1957 intr-o familie de origine albaneza, a vrut sa faca un basm political correct, atunci i-a reusit. Asiatica si mulatrul sint simbolul feeriei globale, al iubirii transnationale care, dupa ce moare putin, invie sub o rafala de confetti. Love is in the air.

"Ador basmele, ador povestile, ca noi toti de altfel.

Am ramas fidel versiunii Fratilor Grimm, cu exceptia citorva variatiuni personale, bazate pe propria-mi analiza a simbolurilor din poveste", afirma Preljocaj, definindu-si interesul pentru o formula narativa pe care o respecta fara sa intervina decit rar, si nu mereu argumentat, in structura ei de baza. Citeva detalii narative sint abandonate - pieptanul mamei vitrege deghizate -, altele sint supralicitate - 3 vinatori si nu unul -, altele devin extrem de previzibile vizual - oglinda in spatele careia apare Alba ca zapada, ca un contrapunct la imaginea reflectata a mamei vitrege.

Singurul moment care sparge coerenta viziunii clasice e desantul piticilor. Pe un perete - imitatie de stinca - in care sint mici sparturi, coboara si urca niste pitici alpinisti, acrobati-mineri cu lampi care ii ajuta sa se orienteze in spatiu. Vituozitatea lor pare smulsa din show-rile alpinistilor urbani, care nu-ti dau nici o secunda senzatia ca ar face vreun efort atunci cind se misca cu dexteritate pe cele mai inalte cladiri. In Alba ca zapada, piticii sint creatorii unei coregrafii cotidiene care are o calitate esentiala: surpriza. Momentul aparitiei lor este cel mai surprinzator din intreg spectacolul.

Alba ca zapada ramine o mostra de balet clasic cu citeva implanturi contemporane (semne vestimentare si miscari care rup la un moment dat conventia instituita), la care te uiti ca la o piesa de muzeu.

Comentarii