Cum definim dansul contemporan? E nevoie sa-i dam o definitie clar circumscrisa cind spectacolele devin tot mai flexibile in ce priveste raportarea la o anume specificitate? Nu cumva afirmatii de genul ''acesta nu e dans'' inhiba o evolutie a fenomenului care se crispeaza din ce in ce mai mult in fata negatiilor? Prezenta unui corp intr-un context performativ e de ajuns ca sa putem vorbi despre dans contemporan? Orice corp ''scufundat'' intr-o scena mai mult sau mai putin conventionala e parte din dansul contemporan? De ce e nevoie, de fapt, pentru ca un corp plasat intr-o conjunctura data sa faca parte din topica dansului contemporan? Toate aceste intrebari chestioneaza nu doar esenta dansului, dar, mai ales, structura de adincime a corporealitatii cotidiene. Corpul investit cu o anumita semnificatie reflexiva intr-o anumita situatie calitativa devine corp apt sa produca un cimp de analiza. Corp care deschide polii unui continut deja cunoscut, dar prea putin investigat. Corp care nu e doar corp cotidian cunoscut, dar care da acceptatului si acceptabilului noi sensuri. Raportarea la corp presupune un set de intrebari adresate corpului. Fara aceste intrebari care dezbat un discurs corporal argumentat, dansul contemporan bijbiie aleatoriu.

In Poarta sarutului, spectacol prezentat la mijlocul lunii august la New York, creat de Brynjar Bandlien, Manuel Pelmus si Stefan Tiron, corpurile sint puse intr-o ''fraza'' carnala. Adica simbolul brincusian arhicunoscut, intrat in istoria artei contemporane, este concretizat. In timp ce un brincusolog vorbeste despre detaliile si referintele socio-culturale ale Portii sarutului, doi tipi se saruta. Corpul simbolic al sarutului devine corp cotidian recognoscibil. Sarutul ''coboara'' in fata noastra. Se banalizeaza, fara sa-si piarda insa sensul. Se desacralizeaza. Sarutul iese din carti, iese din istorie, devine fapt cotidian.

Comentarii