In teatrul romanesc traim inca obsedati de autoritatea incontestabila a regizorului, care domina nu doar discursul practicienilor, dar si pe cel critic. Atentia acordata regizorului depaseste cu mult atentia acordata oricarui alt compartiment din spectacol. Regizorul este un mit, un demiurg, este supremul si imbatabilul iluzionist. Mai simplu spus, regizorul taie si spanzura. Perceptia asupra teatrului romanesc este una centrata aproape exclusiv pe dinamica regizorala, pe aportul vizionar al creatorului exemplar. Totalitarismul regizorului vine dintr-un handicap de receptare unidirectionata. Este privilegiata sfera de influenta a leaderului in defavoarea fortei de actiune a grupului. Ca si cum intr-o arta care exista, de fapt, doar prin armonizarea intregului, singurul care conteaza cu adevarat este cel care regizeaza. Tot acest sistem de reflectie asupra actului de creatie aduce un prejudiciu major unei dimensiuni esentiale care lipseste, de altfel, din teatrul romanesc, si anume cercetarea. Motivul pentru care, in Romania, cercetarea este aproape nula este supraevaluarea regizorului, depreciindu-se rolurile in echipa. Un regizor poate propune spatii de cercetare pe care nu le va desavirsi niciodata de unul singur pentru ca are nevoie de cei cu care sa-si dezvolte analiza si sa-si adanceasca teoriile. Teatrul romanesc este retrograd tocmai din cauza faptului ca recicleaza un unic model de comportament scenic: e vorba de elogiul regizorului. Nu se tine cont de toti cei implicati in facerea spectacolului si de partajarea rolurilor, elemente care au schimbat substantial conceptul de teatralitate in ultimele decenii, ci de importanta regizorului. Inca singurul pion cu adevarat in teatrul romanesc. Din pacate. 

Comentarii