S-a vorbit enorm si inca o sa se mai vorbeasca mult de-acum incolo despre "Inglourious Basterds" al lui Tarantino. Nu e intamplator ca filmul asta e primul succes real al "efectului Twitter" (review-urile pozitive de 140 de caractere i-au adus 37.6 milioane in primul week-end). Nu mai e nici o indoiala ca Tarantino e un fenomen word-of-mouth aproape inepuizabil. Despre cum a batut la masina scenariul cu un singur deget, despre cum se autoproclameaza Dumnezeul personajelor sale, despre prima intalnire cu Enzo G. Castellari, autorul filmului din 1978 de la care si-a revenficat titlul, despre dragostea pentru Leone si respectul pentru cinematograful german, despre cum s-a oprit la povestea unor evrei americani care curata Franta de nazisti (100 de scalpuri de nazist fiecare soldat, comanda locotenentul cu sange de apas, Aldo Raine, jucat de Brad Pitt cu placerea actorului care-si joaca personajul pe degete o data ce i-a gasit vocea si accentul), despre perfectiunea lui Christoph Waltz si despre multe altele se poate vorbi. Mai ales despre cum istoria ingenuncheaza in fata fictiunii in aceasta, cum sa-i spun, farsa, gluma teribilista care, desi ne face cu ochiul, se ia foarte tare in serios in rolul de justitiar pe care si-l aroga. Sa te gandesti ca liderii nazisti au sfarsit intr-un cinematograf alaturi de Pabst si Emil Jannings si sa te strici de ras cu gandul la razbunare, sa lasi la o parte verosimilitatea in favoarea entertainmentului - nimic din toate astea nu mai tine cont de legea morala a lumii si a operei de arta ca lume.

Comentarii