Recunosc, in 26 iulie ma simteam cu plinul de concerte demult facut si, dupa ce am incercat sa fentez, am ajuns totusi pe stadionul Cotroceni, la concertul lui Lenny Kravitz, parca din dorinta de a-l "bifa". Va deranjeaza sinceritatea aproape mondena a acestei fraze? Pai ganditi-va la cate concerte au fost in Bucuresti, mai adaugati-mi si mie 5 si o sa vedeti ca ajungem la o medie de 2 concerte pe saptamana, din cele mai variate genuri si momente ale istoriei muzicale. E extenuant sa intri si sa iesi din atatea tipuri de atmosfera sau cel putin mie asa imi pare. In sambata aceea m-am simtit de parca nici n-as fi parasit stadionul dupa Metallica, ma tot uitam nervos la cer, acusi incepe iar sa ploua!

Sunt convinsa ca daca n-as fi mers la concertul lui Kravitz si as fi vazut ceva filmat dupa aceea, as fi batut din picior de nervi. Ca orice artist foarte mare, americanul si-a facut treaba atat de bine incat a sters din memoria imediata concertele vazute inainte si m-a facut sa ma gandesc "Da, asta a fost cel mai bun!". Echipat cu niste muzicieni exceptionali, care au transformat fiecare cantec intr-un basm sonor, dotat cu o voce cameleonica, cu care a mers de la soapta senzuala pana la strigat mobilizator, Kravitz a stiut (cititorii mai pudici sa sara pana dupa punct) cum sa frece atmosfera pana ce aceasta a inceput sa scapere. Lucru admirabil, mai ales ca a plecat cu un handicap de natura geografica (sau?) in fata publicului. Concertul ar trebui sa ramana in mintea spectatorului roman ca model de auditie la capitolul sunet.

Pe 2 august am fost si la Massive Attack. N-am sa va ascund faptul c-am avut un mic gand arivist si o mica remuscare in seara aceea. Cum se face ca exact la trupele la care ma duc fara nici un fel de tragere de inima, doar asa, ca sa mai respir in ambianta unui concert live, imi cumpar bilet? N-ar trebui sa fie tocmai invers? Snobismul se plateste, mi-am muscat buzele si am intrat pe teren, aproape rupandu-mi gatul. Mi-a placut grozav atmosfera, pe care cineva a gasit-o "lipsita de intimitatea unui club". Mie mi s-a parut ca, dimpotriva, trupa a reusit sa aduca clubul in aer liber. Daca muzica celor de mai sus imi pare in continuare hipnotica, prea incarcata de simboluri si posibilitati depresive (in ciuda visuals-urilor foarte inspirate si a mesajelor pe alocuri periculoase pentru starea de letargie locala) pentru a o asculta singura acasa, vocea si cantecele Martinei Topley Bird mi s-au parut curate, dulci si racoroase. Imi cer scuze ca, inainte de a o auzi cantand, la intrebarea "Cine-i asta care canta in deschidere?" am raspuns cu ignoranta " Stiu si eu? Vreo marca de inghetata!". Tricky, nu?

Comentarii