Sinucigasul, text fundamental politic al unuia dintre cei mai radicali autori din perioada stalinista, Nikolai Erdman, cenzurat de sistem, incepe cu o conversatie despre lebar.

In miezul noptii, un somer este bintuit de foame si surescitat de angoasa inutilitatii sale. Textul lui Erdman, montat la Teatrul National din Bucuresti de catre regizorul Felix Alexa, jongleaza genial cu absurdul momentelor cumplite, pigmentate de un cinism care da dimensiunea adevaratei tragedii.

Celor mai dramatice scene regizorul Felix Alexa le gaseste un contrapunct comic: soacra se inchina cu pantalonii in mina, sinucigasul nu se poate desparti nici de lebar, nici de pistol, inmormintarea se transforma in paruiala. Somerul (Dan Puric) care scoate cele mai penibile sunete la tuba isi face planul unor cistiguri care sa-i scoata familia din supravietuirea de azi pe miine in timp ce-si lipeste bucati de ziar pe limba.

Constiinta maselor si constiinta individului se hirjonesc permanent.

Moartea este cumparata ca o marfa la pret redus, in folosul unei comunitati inerte, care are nevoie disperata de un cobai. Rind pe rind, la cel care vrea sa se omoare, vin membrii ipocriti ai unui oras avid dupa o moarte care sa le justifice protestele gituite. Intr-o scena-cor contemporan, imagine a uniformitatii maselor, cel care mai are o jumatate de ora de trait este tentat sa se omoare.

Scaunele sint asezate cu fata spre public in singura scena din spectacol care accentueaza puternic violenta constiintei unei mase care are un singur scop: sa piseze individul.

Numai ca, acela care vrea la inceput sa moara, sfirseste prin a vrea sa traiasca. Dupa ce moartea nu i-a reusit, spera sa-i reuseasca viata.

Comentarii