Imi place sa observ ce fel de public are filmul romanesc (mai ales in timpul saptamanii), asa ca marti, la unu, am fost sa vad "Francesca" la cinema Europa. Cu Monica Barladeanu si Doru Boguta, un film scris si regizat de Bobby Paunescu, co-produs de Cristi Puiu. Eram eu si 15 suflete alaturi de mine: trei pensionare si un asistent social plapand, care adusese clasa la film. Nu venise cu niste copii, ci cu niste vlajgani din categorii defavorizate, atat de mari ca la o adica ar fi putut s-o manance pe doamna. Sincer, unii din ei aduceau putin cu recuperatorii din film - imi luasem adio de la proiectie. Nu stiu ce i-a convins mai intai - farmecul Monicai Barladeanu (cum sa nu te uiti minute in sir la un trup care deruteaza la propriu camera cu voluptatea actritelor italiene din anii '60) sau mana ferma a lui Bobby Paunescu - autorul unui debut excelent. O ora si jumatate in sala nu s-a auzit musca, iar pentru un film de debut asta e semn bun. Cred ca de fapt mai mult decat orice a ajuns aproape de ei povestea Francescai, tipa care se decide sa-si lase mama singura si iubitul ingropat in datorii ca sa plece la munca in Italia (convinsa mai mult de apropiati ca face pasul bun decat de ea insasi). E o poveste care marcheaza un moment de criza din istoria foarte recenta (valul de emigranti romani plecati la munca) spusa cu aceeasi frustete a punctului de vedere realist (formulat si rafinat de Cristi Puiu si exploatat de colegii sai de generatie) care transforma situatia banala a unui personaj intr-o experienta semnificativa. Numai spusa in felul asta 'felia de viata' poate urca pe o treapta mai inalta. 

Comentarii