Nu i-am aratat Marea anul asta. Am tot amanat savarsirea ritualului. Urca-te-n dreapta. Coboara geamul si lasa vantul sa-ti fluture pletele precum un steag de lupta. Descalta-te si lasa-ti talpile sa plezneasca valul inainte sa-l sparga tarmul. E sase dimineata, spuma marii e o ceasca de capuccino pe care o servim impreuna in cinstea noii zile. Dar anul asta am intarziat vizita. Iar Marea nu e genul de tovaras in fata caruia poti sa disimulezi prietenia mintindu-l cu un friend request pe Facebook. Marea e prietenul vechi pentru care retelele de socializare au murit inainte de geneza. Apusurile absolute n-o sa le gasesti in jpeg-uri postate pe flickr. Singurele poze la rezolutie perfecta le poti stoca doar in mintea ta, atunci cand stai inlantuit cu ea, cu fundurile scufundate in nisip si priviti genunea. Nu exista nici macar optiunea "follow@Marea on twitter". N-ai s-o vezi preocupata sa faca update la status: "@Marea: Spumeg. Actualizat acum 30 de minute." Chiar daca Timpul ne-a fugarit sa traim in gasti virtuale, oricat de instrainati vom ajunge unii de altii, Marea va ramane printre putinii prieteni reali. O prietenie bazata pe cuvinte nu inseamna nimic daca ele nu sunt inganate. Marea inca sopteste. Mi-e dor de ora aia tarzie, cand soarele cade-n asfintit de oboseala, baiatul de pe plaja tocmai a terminat de aranjat sezlongurile unul peste altul, si linistea deplina incepe cu soapta unui val.

Comentarii