Chiar daca nu si-a dezamagit publicul fidel si a marcat constant de la inceputul carierei (un film cel putin bun la aproape doi ani e o medie de invidiat pentru orice creator), Pedro Almodovar da semne ca incepe sa oboseasca. Nu in ritm, care in "Imbratisari frante" e la fel de sustinut, nu in tonuri sau compozitii -  la fel de puternice si de studiate, nici in modul fragmentat si simetric, de a spune o poveste. Nu, tehnic nu exista nimic de reprosat. Dar poate aici e si problema -  totul e prea la locul lui. Atat de bine asezate sunt toate ca ultimul Almodovar pur si simplu nu arde, cum se intampla cu restul filmelor sale. Diferenta dintre felul in care e spusa povestea personajului de aici, Mateo Blanco (pe numele lui de scenarist si fost regizor Harry Caine), si povestile anterioare ale lui Almodovar e sinonima cu diferenta dintre maniera si stil.

Din felul in care se impletesc incurcaturile si surprizele din viata lui Mateo (care isi ia pedeapsa pentru ca se iubeste cu Lena, actrita principala/ amanta producatorului filmului pe care il face), din timingul momentelor la care se dezvaluie surprizele si se marturisesc greselile, apare ca mijloacele de expresie au devenit mai pregnante decat continutul. Povestea este aici pentru Almodovar un pretext de parada, si nu o mostra de adevar si umanitate extrase din spectacolul si artificialitatea vietii, ca in filmele trecute. Dar, dintre toate, raman imaginea Penelopei Cruz (in rolul Lenei), atat de echilibrata intr-un rol aproape schizo, si ipostazele infinite in care o muza isi poate inspira artistul.  

Comentarii