De 3 ori pana acum am fost cuprinsa de febra unui eveniment fata de care nu aveam, initial, nici un interes. O data, la lansarea albumului Iris Athenaeum, in 2000. A doua oara, la un concert de re-re (la si do si) revenire a mercantililor Phoenix.

A treia oara, miercuri, la Metallica. Nici prin cap nu mi-a trecut sa ma duc, pentru ca-mi sunt nesuferiti, asta e. Sunt ok de-acasa, de pe cd,dar cand ma gandeam ca-i vad, dupa neplacutele fite pe care li le-am inghitit in '99, ma lua durerea de cap. Dar, in seara tarziu de dinainte, o alta prietena a pus, de la Atena, picioru-n prag. "Mergem obligatoriu!". Bine, da' bilet ai, ca e sold out. "Ei, gasim noi p-acolo!". ROCK.

Miercuri duduia messenger-ul. Un bilet de 200 ron pentru ea, ca "eu nu dau atata pe fitosii aia". Telefoane, intalniri, detalii, imprumuturi. Alt ingeras a facut "ping", tot pe mess, si a zis "eu mi-am luaaaaat de 110 si mai are unul! Il vrei??? Acum ma duc sa le platesc!" Murise o matusa de 102 ani, (r.i.p.), si un cuplu n-a mai mers. M-am gandit, ce logic, cu cat sunt mai multi oameni, cu atat numarul celor care nu vor putea merge din necazuri personale, va creste. La 24.000, cati si-or fi ratat preferatii? Trist.

La ora 18.00 plecam spre stadion. Balerini, fusta, ploaieeee. Pentru Metallica, boscorodeam nemultumita. Dar m-a dus valul. Ideea de a ma intalni si de a respira acelasi aer cu marea gasca de ascultatori de rock a fost mai puternica decat ploaia insinuanta, care ne-a razbit pana la piele si ne-a facut buzele albastre de frig. Saci de rebu transformati in pelerine, invitatii vandute, balti cumplite si pale de vant, nimic n-a contat. Nici macar faptul ca, daca vindeam biletul, "castigam" prietenia macar unuia din cei 6 baieti frumosi care m-au intrebat, pe rand, daca n-am un bilet in plus. Cu balerinii mei, m-or fi luat drept bisnitara.

Metallica? O trupa care-si adjudeca cliseul de "legenda vie". Lasand mica ironie la o parte, astia chiar sunt vii. Vag neplacuti, lipsiti de charisma si plini de vorbe in 2 peri, si-au facut concertul a la carte, plini de profesionalism, cum se zice. Singur Ulrich mi-a ramas tot simpatic.

Dar in jur, atatea priviri umede de bucurie, desi ude demult, m-au convins ca am asistat la un spectacol deosebit. Energia nu vine intotdeauna de pe scena. La concertul acesta, am luat-o din public. Dar senzatia de eveniment, ingrijita cu atentie si talent de emag!ci (a caror organizare isi face un obicei din a fi exceptionala) imi pulseaza si acum in tamplele obosite.

Comentarii