“Un profet” se termina cu cea mai frumoasa varianta pe care am auzit-o vreodata de la “Mack the Knife”, songul compus de Kurt Weill pentru “Opera de trei parale” a lui Brecht. Si in timp ce Jimmie Dale Gilmore canta, Malik (Tahar Rahim) iese pe poarta inchisorii alaturi de iubita si copilul celui mai bun prieten, rapus de cancer, pe care trebuie sa ii protejeze in continuare; in spatele lor, un cortegiu de masini de lux ii urmeaza - sunt interlopi pe care Malik i-a castigat de partea lui cu rabdare si inteligenta si care il recunosc acum drept lider. S-a transformat personajul nostru intr-un Mackie Messer in timpul celor sase ani de detentie, care au functionat ca sase ani de formare intr-un mediu ostil si dur? Nu stim, dar cu siguranta a devenit mai versatil, mai abil, stie sa citeasca, a invatat dialectul corsican si economia, se cunoaste mai bine pe sine, pe cei din jur si cultura de care apartine. Dintr-un pusti arab fara aparare, intentii rele si mai ales făra identitate, condamnat pentru niste delicte minore, Malik devine in puscarie deplina manifestare a tuturor disponibilitatilor care existau latent in el - e inteligent, bun strateg, prieten loial si un criminal abil. Pentru ca e nevoit, invata sa ucida ca sa nu fie ucis, sa se supuna si sa serveasca clanul corsican care mituieste paznicii si conduce inchisoarea. Apoi invata sa faca bani din propria afacere cu droguri si sa manipuleze in favoarea sa tensiunile dintre gasca araba si cea corsicana. Apoi preia conducerea.

Filmul lui Jacques Audiard poate fi o critica adresata capitalismului, o pilda despre exploatarea celui slab, victoria celui care gandeste cu o mutare inainte si sansele minime pe care le ofera o societate corupta. Dar “Un profet’ e si un joc lent de strategie in lumea crimei organizate, o radiografie a crizei multiculturaliste din Franta zilelor noastre sau, cum si-a dorit Audiard, un prilej de identificare, “o imagine pentru cei care nu au o imagine in filme, cum sunt arabii francezi”. Poate secventele de visare ar fi putut pe alocuri sa lipseasca, dar privirea frontala, expunerea subiectului si a tensiunii, interpretarile actorilor si mai ales locul special pe care Audiard il da muzicii in filmele lui fac o vizionare de-un Grand Prix la Cannes si o nominalizare pentru film strain la Oscar.   

Comentarii