Radu Petrescu (1927-1982), scriitor important, reprezentant, alaturi de Mircea Horia Simionescu, Costache Olareanu, Alexandru George si Tudor Topa, al Scolii de la Targoviste, autor al unuia dintre cele mai reusite romane romanesti: Matei Iliescu; dar si al unei substantiale carti de eseuri – Meteorologia lecturii; precum si al unui jurnal impresionant (1944-1982), dar care pana in prezent nu a fost publicat integral. Ultimul volum din acest jurnal a aparut anul trecut la editura Paralela 45 (unde, de fapt, e pe cale sa fie publicata intreaga opera a autorului), se numeste Pentru buna intrebuintare a timpului si acopera perioada 1971-1976.

Un mare pasionat de Vergiliu si de Dante, dar mai ales de Stendhal, Radu Petrescu resimte clasicismul ca pe o obligatorie matca a creatilor sale, de unde, insa, are ambitia de a se ridica deasupra epocii in care traieste, de a aduce ceva cu totul nou in arta prozei (nu doar romanesti). Permanent nemultumit de orbirea contemporanilor sai, care nu vad constructia cu totul originala a romanului Matei Iliescu, ajunge sa faca o destainuire socanta. El spune, nici mai mult, nici mai putin, ca: "in istoria romanului, Matei Iliescu al meu inscrie un moment la fel de important ca momentele Balzac, Flaubert, Joyce". Si pentru a ne convinge ca asa stau lucrurile, da tot felul de explicatii despre ce inseamna cartea sa, despre cum a fost ea construita (ce-i drept, e aici o arta pe care putini dintre scriitorii nostri o au)…, caci, mai spune autorul, "vreau sa se stie, daca aceste foi vor ajunge sub ochiii cuiva in anul 2050, ca eu am stiut ce am facut".

Dar nu putem reduce doar la aceasta chestiune un jurnal bogat, cu o scriitura delicata, rod al unui om care, absorbit aproape numai de problemele literare, expuse adesea savant, da senzatia ca ii lipseste chiar componenta umana, fiindca Radu Petrescu, chiar si atunci cand isi descrie hainele cu care e imbracat sau cand vorbeste despre bolile sale, pare sa discute despre literatura – e vorba aici, desigur, despre mult discutatul estetism al autorului. Omul nostru pare atat de absorbit sa priveasca literar totul, sa creioneze orice mica situatie asa cum Pallady, un pictor pe care-l iubea foarte mult, isi executa desenele, cu acel viguros minimalism al liniilor, al constructiei pline de poezie. Da, e multa poezie in jurnalul acesta, dar, paradoxal, autorul, obsedat cum e sa o obtina, ni se arata ca un om nu prea carismatic. Artistilor mari, insa, le putem ierta un astfel de pacat, nu-i asa?   

Comentarii