De fiecare data cand un artist strain (de teatru, in cazul de fata) vine in Romania, ma astept sa se rupa usile. Nu numai ca usile raman intacte, dar, de multe ori, si scaunele sunt cam golute. S-a intamplat acum doi ani la un spectacol - Minciuna lui Pipo Delbono - in care o lume agonica, politica, dur-dureroasa isi traia furibund marginalitatea. Atunci Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti a ramas pe jumatate goala. Dincolo de asta, exista o rezistenta la dialogul socio-cultural din ce in ce mai vizibila in lumea teatrala romaneasca. O intalnire cu un artist de teatru depaseste relevanta unei discutii despre un anumit spectacol. Devine o reflectie asupra spatiului politic in care teatrul se construieste astazi. Conferintele si dezbaterile cu artisti straini se golesc, in Romania, de orice reprezentativitate si asta pentru ca cei care asista la ele sunt din ce in ce mai putini. Ca si cum stiu dinainte tot ce ar putea fi spus, descoperit, discutat.

La intalnirea recenta cu artisti deveniti o legenda a teatrului contemporan – The Wooster Group –, organizata in cadrul Festivalului International de Teatru Shakespeare la ICR, au fost neasteptat de putin oameni de teatru. Aceasta reticenta la spatii de comunicare care aduc, pe langa informatii, un mod de a gandi arta contemporana este resimtita, din pacate, in felul in care ne raportam la tot ce se intampla in spatiul teatral din afara cercului nostru de creta cam sters. Sau, mai bine zis, in felul in care nu reusim sa ne raportam. Oamenii de teatru – exceptiile sunt prea putine – sunt prea sedentari informational. Si cand, in sfarsit, au sansa sa intalneasca niste artisti vizionari isi trag obloanele si hiberneaza. Pana la urmatoarea absenta. 

Comentarii