Cu aproximativ un an in urma (decembrie 2009) pe scena Teatrului Odeon au avut loc doua reprezentatii ale unui spectacol-cutremur (estetic si ca semnificatie): "Ultimele ore din viata lui Ceausescu" (regia Milo Rau si Simone Eisenring), reconstuirea in timp real a procesului sotilor Ceausescu. A fost o experienta tulburatoare care, pe langa forta documentarii (teatrul-documentar este un gen in sine), opera doar cu instrumente caracteristice gestului teatral autentic: timpul (incercarea de a oferi spre intelegere, de la o distanta de 20 de ani, cel mai celebru proces din istoria recenta) si actorul (vinovatul principal pentru distantare, empatie si reflectie - paradoxal, in spectacol, toate acestea erau simultane). A fost pentru prima oara cand cineva arata potentialul de personaj de fictiune al lui Ceausescu (daca nu era desprins din memoria noastra colectiva, procesul sau ar fi putut la fel de bine sa para ideea extraordinara a unui dramaturg) si prima oara cand istoria traita se confrunta pe o scena de teatru cu istoria obiectiva. Peste numai cateva luni, la Cannes, aveam sa vad ceva cel putin la fel de tulburator: filmul lui Andrei Ujica, "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu" (din 29 octombrie in cinematografe). Este a doua oara, de data asta prin intermediul cinematografului (iar instrumentul principal in cazul de fata este montajul), cand ni se pune in fata oglinda: recunoasteti personajul complex? Aceasta "autobiografie" era acolo, scrisa de istoria insasi, inregistrata de camerele de filmat ale partidului; Andrei Ujica doar a scos-o la lumina: a facut ordine in 1000 de ore de imagini de arhiva si le-a adunat pe cele mai reprezentative (unele cunoscute, altele inedite) intr-un ansamblu care sa vorbeasca de la sine (fara voice-over, doar subtile comentarii sonore) despre marirea si decaderea acestui personaj, al carui destin pare desprins dintr-o fictiune tragica. Nu e documentar istoric sau statement politic-social, nu e un proces intentat lui Nicolae Ceausescu, ci un portret psihologic profund, o succesiune de imagini in care veti recunoaste arhetipuri celebre (de la personajele lui Buster Keaton - vezi secventele in care joaca volei - la MacBeth). "Autobiografia..." depaseste granitele particularului si devine o reflectie in abis despre: capacitatea istoriei de a se autodenunta prin obiectivul camerei, despre memorie, cinema si iluzie, despre conditiile in care se creeaza profilul unui dictator, predispozitiile si caracteristicile acestuia (inclusiv cele patologice, prin prim-planuri generoase). Un film inaltator.

Comentarii