Textele din Frumoasele straine (Editura Humanitas, 2010) au aparut mai intai in foileton, in revista Sapte seri (motiv de mandrie pentru mine si colegii mei). S-a tot spus si scris ca in acest volum Mircea Cartarescu si-ar fi dovedit dintr-o data o mare vocatie de umorist. Ma intreb, insa, daca nu e o afirmatie putin pripita, lansata de cineva si preluata apoi cu entuziasm de mai toata lumea, caci vana umoristica se simte pregnant si in alte carti de Mircea Cartarescu, in Levantul, in Enciclopedia Zmeilor, in Travesti, in De ce iubim femeile, chiar si in anumite secvente din Nostalgia si Orbitor (mai aveam putin si nuneam toate volumele pe care le-a publicat Mircea Cartarescu). Unii au fost pur si simplu uimiti de faptul ca MC a putut sa scrie o carte precum Frumoasele straine, de parca autorul nu ar mai fi dat niciun semn ca poate iesi din seriozitatea tesaturilor fantastice, iertata sa-mi fie aceasta sintagma riscanta. Cred ca a uimit mai degraba realismul relaxat pe care MC il practica in aceasta savuroasa carte. Carevasazica, o carte in care MC nu mai e arhitectul lumilor fabuloase, ci un scriitor cu respiratie calma, pamanteana, care descrie cu mult umor intamplari in mare masura adevarate. E un umor atasant, nu mai e strecurat intr-o ingenioasa urzeala ludica, asa cum se intampla in alte volume, de aici impactul sporit al Frumoaselor straine, de aici hohotul ce iese mai lesne din pieptul cititorului. 

Comentarii