Cinematograful italian traverseaza de multa vreme (finele anilor 80) o imensa criza din care si-a revenit doar partial; in timp ce francezii produc mii de filme (mai ales degeaba, pe tipul politicii subventiilor), italienii au redus la maxim. De aceea, mai degraba filmele lor sunt eventful, cum sunt recentele Sanguepazzo, Gommora, Il Divo, prezentate toate la Cannes anul acesta. Sau Mio fratello è figlio unico /Fratele meu e fiu unic, selectionat anul trecut in sectiunea Un Certain Regard unde a castigat California Dreaming al lui Nemescu (v. articolul trecut cu Fatih Akin vs. Mungiu). Regizorul filmului, Danielle Luchetti nu e newcomer, a avut primul film in competitie la Cannes in 1991 (Il Portabeorse). Cu Mio Fratello a primit premiul David di Donatello (Oscarul italian) pentru cel mai bun scenariu si a fost nominalizat pentru cel mai bun film si regie. Este o cronica a Italiei din anii ‘60-'70, cu tot ce a reprezentat perioada: comunisti, Brigazi rosii, Mafia, fascism si terorism, prin povestea a doi frati diametral opusi Accio - oaia neagra (Elio Germano) si Manrico - fiul cel bun (Riccardo Scamarcio), care in fapt nu sunt atit de diferiti. Ei iubesc aceeasi femeie, Francesca (Diane Fleri), dar numai unul din ei o are si drumurile lor par a se desparti definintiv in momentul in care simpatia familiei e de stinga (partidul comunist italian) si Accio vrea sa o ia la dreapta (fascist adica). Sursa literara a lui Luchetti, romanul numit "Il fasciocomunista" de Antonio Pennacchi, si-a schimbat titlul in "Mio fratello è figlio unico", dupa cintecul lui Rino Gaetano. Se pot regasi elemente comune cu Romanzo Criminale al lui Michele Placido sau Arrivederci Amore Ciao al lui Michele Soavi, ambele cronici ale Italiei in aceasta perioada tumultoasa, super-politizanta. Dar aici ea e prezentata din interiorului microcosmosului familiei Benassi, si filmul nu isi doreste sa fie politic, ci mai mult nostalgic, fraternizind cu cei care au fost confuzi intr-o tara absolut confuza. E un film cald, emotionant, dramatic, pentru cei dornici sa mai auda italiana in sala de cinema.

Comentarii