Cat experiment si cata confirmare ar trebui sa fie intr-un Festival National de Teatru? Care este nivelul de cercetare teatrala pe care un festival, care continua sa se numeasca national, ar trebui sa-si propuna sa-l activeze? In ce masura un festival devine relevant pentru „fata” unui fenomen artistic?
Sunt cateva dintre intrebarile dominante la care editiile Festivalului National de Teatru au incercat sa raspunda.
In contextul in care fiecare selectioner vine sau ar trebui sa vina cu o constructie de identitate, este interesant de vazut cum se configureaza ceea ce am putea numi coerenta de concept si continut a festivalului.
In cazul editiei de anul acesta, exista – indiferent cat de mult ar putea fi criticata – o coerenta structurala. Firul rosu este dat de dominanta Cehov si de alte cateva spectacole ale unor regizori si trupe care au confirmat, deci la care mergem la sigur. Accentul pus pe „greii” teatrului romanesc a fost o constanta a fiecarei editii a Festivalului National. Este, pana la urma, accentul climatului specific teatrului din Romania. Teatrele genereaza un tip de mentalitate spectaculara pe care Festivalul National o confirma. Atata timp cat proiectele de cercetare teatrala si de experiment sunt aproape inexistente in regimul institutional, ele nu au cum sa se regaseasca in festival. Ar putea insa festivalul sa genereze astfel de proiecte? Ar putea sa produca spectacole care sa functioneze dupa o alta dinamica? Singurul proiect prezentat in festival ca un studiu este Macbeth, creat de Radu Penciulescu.
Ar fi o provocare ca Festivalul National sa devina nu doar receptor de spectacole, ci si producator de eveniment teatral. Sa construiasca el insusi o platforma de lucru. Pana atunci, mai e.
Mergeti la D’ale carnavalului, in regia lui Silviu Purcarete, Negutatorul din Venetia, in regia lui Laszlo Bocsardi si ce reusiti sa vedeti mai greu in Bucuresti - http://www.fnt.ro/ro/program
 

Comentarii