Iepuri albi cad din cer. Un profesor tine lectii despre filosofia lui Cioran in slip si cu casti pe urechi. Studentii se hirjonesc si danseaza step. Cioran se uita la filme de groaza si face pe mortul. Uitarea il bintuie, memoria il fenteaza.

Cam asa arata, concentrat, spectacolul cu care a debutat Festivalul Dramaturgiei Romanesti de la Timisoara, Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec, regizat de Radu Afrim la Luxemburg (productie Kulturfabrik) si premiat la Festivalul de la Avignon in 2008.

Afrim a condensat decrepitudinea lui Cioran in scene care pun accentul pe un tip de alienare umanizanta. Vulnerabilitatea psihica si fizica a unei figuri-model cultural e cu atit mai emotionanta cu cit vine din neputinta rememorarii si din angoasa. Cioran e ca un copil imbatrinit care-si cauta jucariile intr-un spatiu unde nu mai e de mult loc pentru nici un joc cu exceptia unuia singur: jocul final, amintirea ultima dinaintea mortii.

E ca un copil cu pielea zbircita care nu mai poate decit un singur lucru: sa uite. Si-o face din plin. Spectacolul lui Afrim e jurnalul ultimelor clipe de viata ale lui Cioran, un jurnal scris spectacular cu umor, ironie si nici o dira de patetism. Caderea in uitare e gindita de regizor cu multa sensibilitate ludica. Afrim joaca pe coarda inocentei. Constantin Cojocaru pe care Radu Afrim l-a mai distribuit in joi. megaJoy (Teatrul Odeon) si Povestiri despre nebunia (noastra) cea de toate zilele (Teatrul Tineretului Piatra Neamt) are in Mansarda fragilitatea unui batrin ghidus si duios care-si tirsiie picioarele si vorbeste in final gingurit. Care-si asteapta fratele intr-o gara in care trenurile din Romania nu opresc. Corpul lui Cojocaru poarta in el memoria anilor tasati. E ca si cum prin oase s-ar putea citi resturi dintr-o filosofie a sinuciderii.

In Mansarda, descompunerea fizica si mentala e gindita ca o desprindere lenta: de memorie, de pat, de iepuri.

Comentarii