Urmarirea straniei aventuri a lui Benjamin Button poate incepe direct cu nuvela omonima a lui F. Scott Fitzgerald, care a inspirat filmul lui David Fincher (textul are peste 50 de ani, deci e de gasit legal pe net). Si puteti sa va opriti acolo.

Arta are solutii eficiente cand timpul costa bani: de ce sa nu citesti in doar 30 de minute o poveste (buna) pe care filmul se chinuie sa o spuna (mai prost) in 166? De fapt, scenariul lui Eric Roth nici nu spune aceeasi poveste, dar asta nu e neaparat bine. In nuvela, Button se naste batran (la scara 1:1) cu minte de batran; in film, stranietatea cazului e diminuata, el se naste copil cu aspect de batran si minte de copil si nimeni nu se mai intreaba care-i problema. Roth preia fara umor ideea unui om care intinereste pe masura ce trec anii si, din satira sociala, povestea lui Benjamin Button degenereaza intr-un curs de make-up care ar trebui sa te faca sa plangi cand pomeneste de efemeritate.

Nu o sa-l vedeti pe Benjamin cum merge la gradinita alaturi de propriul nepot si cum e luat peste picior de propriul fiu. in film are alte treburi: se iubeste cu o dansatoare (ah, ce meserie trecatoare!), pleaca in lume ca sa-si protejeze fiica de eventualele neplaceri si mosteneste (guess what?!) o fabrica de nasturi. Concesiile facute realismului intr-o poveste fantastica spulbera ironia si tot farmecul lui Fitzgerald. Ca atunci cand cineva spune un banc cu aerul unui intelectual si se straduie sa explice poanta.

Pana la urma, nu tuturor ne ies bancurile despre nasturi.

Comentarii