Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Ed. Polirom, 2010), de Vasile Ernu si Bogdan-Alexandru Stanescu, contine dialogul dintre doi oameni inteligenti si foarte pasionati de literatura, alternanta "scrisorilor" care compun textul generand o vivacitate formidabila care nu-i da voie cititorului sa se plictiseasca. Ba mai mult, ai senzatia ca cititorul este invitat in intimitatea discutiei celor doi, de parca ar putea oricand interveni.
Dar ce ii desparte pe Ernu si Stanescu? Inca din prefata suntem lamuriti de Radu Cosasu: "Ernu e posedat de contextul operei si evadeaza in teorie, Stanescu e "bolnav" de revelatia sensului, a textului ca descindere in infernul oricarei frumuseti." Primul e "fan" Gogol, celalalt "tine" cu Joyce, pentru ca la un moment dat sa fie amandoi rapusi de fascinatia pentru Tolstoi.
Ca Ernu trage mai vanjos de poalele discutiei, asta este evident, caci aduce obsedant in fata tema relatiei scriitorului (in special rus) si a operelor acestuia cu puterea, cu dictatura, cu utopiile . Insa Stanescu nu uita sa puncteze atunci cand e cazul, rotunjind foarte bine materialul.
De multe ori am fost de acord cu ce se spune in aceasta carte, uneori chiar am exultat in fata unor formule sclipitoare ("Rusii au obsesia de a literaturiza mai ales iadul, iar din cand in cand chiar il pun in practica" - Ernu; "Nu ai aceeasi senzatie ca nu mai exista eleganta discursului polemic? Ca intre a arunca rosii stricate si a cladi statui nu exista prea mari diferente de substanta? Sa fie o situatie universala, ori falfaie doar pe aici, pe plaiurile mioritice?" - Stanescu; etc.), dar am si fost in dezacord cu unele chestiuni (lucru absolut firesc).
 

Comentarii