Distopiile sunt utopii rasturnate care il pun pe om fata in fata cu situatii limita.

In "Alb orbitor" o epidemie inexplicabila face ca toata lumea, treptat, sa orbeasca. Toata lumea, cu exceptia personajului interpretat de Julianne Moore, nevasta de doctor si o exceptie de la regula pe care o confirma - oamenii sunt in cea mai mare parte a timpului orbi unii cu ceilalti si cu ei insisi.

Ca si in romanul lui Jose Saramago, a carui adaptare este, in filmul lui Fernando Mirelles se povesteste de o "orbire alba", o lumina prea puternica care ii face incapabili sa distinga realitatea si sa functioneze in ea.

Si de aici, bineinteles, haosul. Orbii sunt izolati si parasiti intr-o cladire dezafectata, cei puternici ii subjuga pe cei slabi, iar realitatea adevarata devine cea in care omul e lup pentru om. Cu alte cuvinte, este exact genul de chestie pe care vrei s-o citesti, nu sa o privesti jucata de niste actori, de altfel buni, dar care aici nu-si gasesc locul si se poarta ca si cum ar juca intr-un thriller psihologic despre virusi scapati din laborator.

Iar aparenta sofisticare stilistica a lui Mirelles miroase de la o posta a autosuficienta de tipul: "chiar vreti sa vedeti cum arata un film-alegorie?". "Alb orbitor" nici nu te pune pe ganduri, nici nu-ti produce adrenalina - e ca o esenta diluata in doua ore. in schimb, iti provoaca o reactie asemanatoare cu a unui personaj mult mai real care a cucerit Interentul romanesc cu un reportaj viral unde a concluzionat genial: "E frumos, dar nu prea."

Comentarii