"Ma indoiesc de absolut tot. Confuzia da nastere reflectiei si reflectia misca lucrurile. Nu vreau decit sa arat ca exista mai multe posibilitati de a face ceva si ca in teatru se face foarte putin. N-am chef sa-i dau publicului aceeasi poetica pe care o stie deja". Cam asa suna manifestul unuia dintre cei mai incomozi creatori din teatru din lume, argentianianul Rodrigo Garcia, care da de toti peretii cu clisee si pattern-uri cotidiene. Garcia inventeaza o noua umanitate scenica: "dusata" in suc de rosii, sampon si cola la 2 litri.

Corpurile sint tatuate de consumismul cotidian care minjeste membrele cu cola si ketch up. Lumea lui Garcia este trecuta prin casa de marcaj a globalizarii demente, dar ar fi mult prea simplu sa fie doar atit. Laptele, fulgii de porumb, aripioarele de la Kentucky Fried Chicken, toate devin sufocant de prezente, dureros de alienante si tulburator de poetice. Citind si privind teatrul lui Garcia, ai senzatia ca esti transformat intr-o bucata de carne vie in macelaria care te transeaza pina cind nu mai ramine nimic din tine. Spectacolele lui sint un rotisor liric-consumist care invirteste halucinant fiecare clipa trasa la xerox, fiecare amanunt de viata inceput si sfirsit la fel.

Rodrigo Garcia are o forta uluitoare de a ridica tot ce dospeste in coca putreda a unei lumi obsedate de ambalaje, de produse de serie, de omuleti roboti care isi inventeaza zilnic tragedia lui din ce in ce mai mult si mai bine: "Teatrul meu este murdar si urit, dar pe scena vreau sa ridic toate aceste idei la un nivel de reprezentare poetica". Ei bine, acest salt poetic din baxurile care vin pe banda rulanta mai repede decit apucam sa respiram in singuratatea umplerii unui cos cu lucruri inutile e marca unui artist care, dupa ce face clisma cu cola, iti da la pachet sunca presata de speranta.

Comentarii