Cu concertul de la Bucuresti s-a incheiat povestea mea in 3 capitole cu Whitesnake, pe 2008. Desi stiu ca o sa sufar luni, 21 iulie, cind David Coverdale va cinta la unguri, carora le e dator din 2006, n-am cum sa fiu acolo pentru ca nu sunt nabab, vacanta s-a terminat, am un serviciu, ca fiecare, si, in fond, orice poveste trebuie sa se sfirseasca pentru a face loc alteia.

Au fost trei concerte frumoase si diferite. La Londra, pe Wembley Arena, oamenii din public au explodat ca niste artificii nemuritoare, din prima clipa si pina cind Coverdale si-a luat la revedere cu deja celebra fraza “Be safe, be happy and don’t let anybody make you afraid”. Lodonezii au intonat, fericiti, fiecare sunet din cintecele Whitesnake. Chiar si interjectiile atit de senzuale pe care solistul le emite in timpul acusticei “The Deeper The Love” au rasunat in sala, ceea ce l-a facut pe Coverdale sa se piarda usor cu firea. La Sofia, in fata unui public de 22.000 de oameni veniti preponderent pentru Whitesnake, cel care sarbatoreste 30 de ani de cariera sub acest nume a facut un show magnific, straduindu-se sa mentina calda marea de oameni murati de o ploaie infernala, care s-a abatut asupra noastra la 5 minute dupa inceperea concertului, deja intirziata cu 3 ore. Bucurestiul a avut si el parte de un concert special. Caldura manifestata (chiar daca rezervat) de publicul romin l-a facut pe solist sa adauge set list-ului initial un “Soldier Of Fortune” a capella (cintat incet si aproape cu religiozitate de oameni) si “Burn/ Stormbringer”, a caror energie a zguduit scena.

Am auzit destule nemultumiri legate de prestatia tehnica a lui David Coverdale, unul dintre cei mai iubiti solisti ai secolului XX. Cei mai multi l-au taxat la rece, fara drept de apel. Alti citiva s-au simtit personal nedreptatiti de vocea imbatrinita a solistului, considerind ca l-au iubit prea mult ca sa ajunga sa cinte atit de slab. Celor dintii le doresc sa se poata uita cu atentie in sufletul lor, sa vada daca sunt la fel de duri cu ei vreodata. Celor din urma le zimbesc, mustrindu-i pentru copilaria de a crede ca David Coverdale e un zeu vesnic. Tuturor le amintesc, cu parere de rau, ca timpul trece peste noi toti. Insa forta vulcanica cu care acest solist te trage spre el, capacitatea naucitoare de a se concentra pe public si extraordinara putere de a transmite sentimentul din care i s-au nascut cintecele n-ar trebui sa piara curind din inimile iubitorilor sai. A mea, cel putin, bate cu putere si emotie de cite ori inchid ochii si il ascult. This must be love.

Comentarii