Exista extrem de putine spectacole care nu se altereaza in timp. Care isi pastreaza constant atat miza, cat si prospetimea, reusind sa nu devina niste copii triste ale reprezentatiei prime. Un spectacol e facut din carne si oase, dintr-o materie vulnerabila, dependenta de acel aici-acum propriu oricarei arte vii. Tocmai de aceea textura lui trece prin numeroase procese de transformare, in functie de acumularile personale ale actorilor, de relatiile punctuale cu spectatorii, de propria lui asezare in matca. Ideea e ca aceasta transformare sa nu devina, de la un punct incolo, sinonima cu degradarea. Faptul ca fragilitatea umana a unui spectacol tine de insusi continutul lui nu inseamna ca el poate ajunge sa fie de nerecunoscut pentru ca aceasta fragilitate nu poate fi controlata. De la inevitabile fluctuatii la alterarea totala este, totusi, o cale foarte lunga. Care sunt rotitele unei montari, cum se asambleaza si cum functioneaza in asa fel incat sa nu asistam la pierderea identitatii ei? Un spectacol cu o constructie solida, cu parametri de relatie extrem de riguros stabiliti, cu evolutii precise in interiorul unei rame de actiuni si cu un concept care sa le permita actorilor sa vada dincolo de situatia temporara pe care o joaca isi stabileste de la bun inceput reguli de structurare in interiroul carora oricat de multe erori s-ar produce, constructia nu poate cadea.

Exista spectacole a caror soliditate le salveaza de la orice deraieri, pastrandu-le intacta miza. In ele identifici un tip de coloana conceptuala care nu are cum sa nu fie vizibila chiar daca sunt decuplari de la formatul initial. 

Comentarii