Cand vine vorba de Michael Haneke, lumea susoteste. Controversat si inconfortabil pentru unii, violent spun altii. Haneke le raspunde calm si senin: dar violenta face parte din natura umana; evident, adevarul este inconfortabil si obscen. Pe acest principiu construia Haneke jocurile profunde si provocatoare pe care le intretinea cu audienta sa - alimentarea celor din sala cu lucruri interzise vederii pentru a chestiona permanent relatia (perversa, dar activa) dintre spectator si opera de arta, tipul de placere, de stimulare si de reactie spontana pe care il poate trezi un conflict dramatic. Pana la "Panglica alba", premiat cu Palme d'Or anul trecut, Haneke, ca unul dintre putinii autori de cinema care folosesc acest mediu ca sa tinteasca in viscerele si in mintea noastra, tragea cu tunul. Dar o data cu aceasta fresca austera si bantuitoare, pictata in alb-negru de directorul de imagine Christian Berger, provocarea devine mai subtila. Membrii unui sat protestant din Germania traiesc in ultimii doi ani dinaintea primului razboi (anii 1913-1914) o suita de aparente accidente, de fapt acte intentionate ale caror faptasi sunt vag sugerati de Haneke. Tehnica clar-obscurului din iluminatul lui Berger, Haneke o aplica in conflict prin crearea tensiunii in absenta vinovatilor. Imaginile nu sunt atat de explicit brutale, dar autorul cu vocatie de tragedian, scolit in teatru, filosofie, psihologie, aseaza spectatorul intr-un loc si mai inconfortabil, de unde il intreaba permanent: unde este originea raului - in esenta umana, manifestat in copii si adulti deopotriva sau in normele sociale si religioase care distrug libertatea individuala? Aceste fapte individuale abominabile suspendate, fara urme si faptasi, se leaga aparent intre ele ca ochiurile unei plase care se compune si se re-compune numai in imaginatia spectatorului. Ele creeaza, ca orice tablou perfect, un paradox - pe masura ce te departezi, detaliul devine mai vizibil.    

Comentarii