Reconstituirea procesului dictatorilor – Nicolae si Elena Ceausescu – s-a aflat in centrul documentarii pe care regizori, scenografi si dramaturgi nemti au facut-o in Romania.

Marea problema a spectacolului Ultimele ore din viata lui Nicolae Ceausescu (a avut doua reprezentatii la Teatrul Odeon) a fost una de inadecvare a conceptului regizoral (regie: Milo Rau, Simone Eisenring) la spatiul scenic. Preluarea imagine cu imagine a procesului a functionat in defavoarea unor notiuni minimale de teatru viu. Aranjarea scenica a actorilor a blocat, pentru multi dintre spectatori, posibilitatea de a-i vedea, de a intra intr-un contact viu cu actul reprezentarii. Astfel incat te intrebi de ce s-a optat pentru un spectacol. Aceeasi intrebare este legitima si in prima parte a montarii, cand actorii sint filmati – atentie, nu live! – interpretind personaje-cheie ale revolutiei. Urmarim, practic, o inregistrare cu Mircea Rusu interpretindu-l pe Ion Caramitru, ca sa nu dau decat un singur exemplu. Ar fi fost mult mai adecvat si pertinent sa se recurga la un documentar cu actorii momentului (mai ales ca toti sint in viata) decit la un film la mina a doua. De vreme ce nu se opteaza pentru implicarea live a interpretilor (toti actorii alesi – Victoria Cocias, Constantin Cojocaru, Constantin Draganescu, Alexandru Mihaescu, Eugen Cristian Motruc, Mircea Rusu sint rigurosi si atenti la detalii) nu intelegi care a fost miza reconstituirii teatrale. Ceea ce lipseste substantial din Ultimele ore din viata lui Ceausescu este tocmai ora vie, acel aici si acum care face palpabil un eveniment.

Am plecat de la Ultimele ore... cu ririitul rece al lui Constantin Cojocaru, pe care  din locul in care stateam n-am reusit sa-l vad.

In rest, reconstituirea pierde tocmai acolo unde ar fi trebuit sa castige: in elementele vii, in frisonul clipei scenice. 

Comentarii