Cind am dat examenul de admitere la facultate, in vara lui 1975, aveam nouasprezece ani, vreo cincizeci de kilograme, nici un trecut si abia daca vreo citeva zile de viitor previzibil. Eram un adolescent care citea mare parte din zi si din noapte, iar in rest suferea ingrozitor de singuratate. N-am sa uit niciodata verile acelea goale, uriase, in care zile-ntregi nu schimbam o vorba cu nimeni, doar rataceam pe stradele pustii recitind, uneori in gura mare, spre spaima trecatorilor, versuri din poetii mei preferati. Din Mircea cel de-atunci mi s-a hranit intreaga literatura, pe care nici nu banuiam ca aveam s-o scriu. De fapt, credeam pe-atunci ca aveam sa traiesc putin, ca nici o femeie n-avea sa fie vreodata in viata mea, ca n-aveam sa public nimic, dar ca, dupa ce-aveam sa fiu gasit mort in cine stie ce garsoniera mizera, se va descoperi, o data cu cadavrul meu usor si uscat asemenea mustelor din plasele de paianjen, un manuscris dement si ilizibil, o sfidare in fata absurdului vietii. Ca nu s-a intimplat sa, sau nu chiar asa, mi se pare si acum un miracol. De vina pentru el e in primul rind un fel de incapatinare care-a fost mereu motorul scrisului meu: n-am fost nici mai talentat, nici mai inteligent decit multi dintre cei care-au ramas in urma, nepublicati si anonimi, dar am mers mai departe, trecind peste orice, in pofida oricui, am inaintat mereu in propria mea himera. Tot ce-am scris vreodata e o descriere maniacala si exhaustiva a adolescentului din acele veri chinuitoare, in care nimeni nu era acasa si nimeni nu raspundea vreodata la telefon.

Lecturile mele romanesti se oprisera undeva in anii '40. Stiam bine suprarealismul si avangarda. Voronca era idolul meu, si-l imitam cu fervoare. Dintre contemporani, citisem doar ceva Nichita Stanescu, care nu-mi placuse, si, mai demult, Sorescu, lectura ideala la paisprezece ani. Nu citisem nici un rind din proza contemporana, cu exceptia lui Preda, care se facea la scoala. Pentru mine, de fapt, contemporani erau avangardistii, cu care ma simteam deplin solidar. Mai auzisem de un poet, pe-atunci foarte la moda: Adrian Paunescu. De fapt, dupa Viniciu Gafita, Paunescu a fost al doilea scriitor in carne si oase pe care l-am vazut de aproape. Venise la liceul nostru cu un autobuz al televiziunii. Era foarte tinar, foarte gras, cu obrazul bine barbierit. Vorbea cu o siguranta de sine pe care generatiile ulterioare n-au mai avut-o. Pe-atunci ar fi putut deveni orice, chiar un Dylan Thomas, poate. A preferat destinul pe care-l stim cu totii. Caci sunt vase pentru cinste si vase pentru rusine, spune apostolul.

Dupa ce ne-a vorbit despre poezie, m-am dus la el cu o foaie alba si i-am cerut un autograf. Si-a scris, mare si citet, numele, si atit. Cred ca-l mai am pe undeva si azi.

va urma

Comentarii