E greu sa traiesti printre scriitori. La Tirgul de carte, de pilda, un scriitor trebuie sa fie foarte precaut. Privirea sa, de obicei atintita in gol, trebuie sa devina acum agera si ascutita ca a unei salbaticiuni. Trecind prin labirintul coridoarelor Tirgului, trebuie sa-ti poti repera din vreme (si inaintea lor, daca se poate) prietenii si adversarii, caci o simpla clipa de neatentie, o mina care ti se-ntinde si pe care n-o stringi la timp, un semn din cap la care n-ai raspuns te pot costa cit nu face. Aici sint toti scriitorii adunati la un loc. Sint grupuri adverse intre ele. Pentru unii esti cineva, pentru altii esti un zero. Sint criticii care te-au laudat si cei care te-au injurat. Esti dator cu multumiri si cu imbratisari, dar si cu evitari si atitudini distante. Te intilnesti la tejghea, cind comanzi o bere, cu cel care a scris, doar cu o saptamina-n urma, lucruri oribile despre tine, care ti-a facut praf o carte. Ce faci? Trebuie sa decizi intr-o fractiune de secunda daca preferi sa te prefaci ca nu-l observi (desi e cot la cot cu tine), daca il saluti alb si rece sau daca intri intr-un soi de discutie cu el. Ba chiar, daca va zimbiti ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat. Nu exista un comportament standard. Totul tine de imprejurari, de intuitia de-o clipa, de istoria ta personala cu insul respectiv.

Pentru mine, anul acesta a fost o situatie destul de incurcata. Am simtit vibratii bune si vibratii rele. A trebuit sa-mi cumpar cu destul efort pacea sociala stringind miini pe care n-as fi vrut sa le string si vorbind afabil cu oameni cu care nu merita sa vorbesti. Am lasat de la mine, am trecut cu buretele peste destule amintiri neplacute. Ca de obicei, am incercat sa ma izolez cit mai mult cu putinta. M-a ajutat mult de data aceasta si schimbarea mea de “look”: multi dintre vechii si vajnicii mei adversari pur si simplu nu m-au mai recunoscut! M-a ajutat si absenta mea de vreo doi ani din peisaj. Oamenii m-au mai uitat, resentimentele (ca si sentimentele) s-au mai racit. Totusi, de destule ori, mergind la o masa ca sa-mi salut un amic, i-am vazut pe ceilalti tacind si privindu-ma ostil. Ce trib ciudat, scriitorii romani! Cit de greu e sa traiesti cu ei! Stiu clanul acesta de un sfert de veac: e neschimbat. Imi amintesc vremea lui Ahoe, a lui Nichita si a lui Puca. La fel e si acum, cu alti Ahoe si alti Puca (din pacate, nici un Nichita azi printre ei). La aceleasi mese, cu aceleasi halbe in fata, purtind aceleasi discutii, facind si desfacind aceleasi ierarhii. Buni si rai, mari si mici, la un loc, strinsi unii-n altii, daruindu-si unul altuia recunoasterea si ura.

Generatia mea a incercat sa inventeze un nou tip de scriitor, mai deschis, mai independent, mai responsabil. Mai putin gata in orice clipa sa-si azvirle jetul sau pamfletar peste cei pe care-i uraste. Un scriitor cultivat si decent, ca mai toti autorii occidentali de azi, opus boemei care a dominat mereu viata noastra artistica. A fost un esec previzibil.

Din fericire, cind nu e Tirg stau acasa, intre patru pereti, si nu-i vad decit pe cei ce-mi sint dragi, caci si prea multa diplomatie strica.

(va urma)

Comentarii