Sa nu credeti ca mi-am planificat povestirea aventurii noastre frantuzesti in asa fel incit sa dureze exact patruzeci de episoade. Asa s-a intimplat. Dar, cum, vorba neamtului, toate lucrurile au un capat, numai cirnatul doua, nici eu nu simt nevoia s-o mai lungesc la nesfirsit. Fapt este ca ne-am intors din tinutul Aube inapoi la Paris, pe faimosul Bulevard Raspail, unde ma astepta, fireste, camaruta mea stacojie, incarcata deja cu parafernaliile fiecarei deplasari mai lungi: prospecte de toate felurile, harti, albume masive si ultra-grele cu Parisul, Lyonul sau Bordeaux primite cadou si mai ales carti, carticele si brosurele de poezie de la tot felul de insi, unul mai roman ca altul, intilniti pe drum. Asa incit lasam si aici, la cos si in jurul lui, tone de material celulozic. Nici n-am sosit bine, ca am si plecat la sindrofia finala, unde aveam sa-ntilnesc iar aceleasi citeva sute de insi de la-nceput, adica mica lume romaneasca de la Paris venita in par sa-si ia ramas bun de la noi, "frumoasele straineze", deja fanate bine dupa atita haladuire prin neagra strainatate. I-am revazut cu placere pe Wanda, pe Petrica Raileanu, pe Matei Visniec, ca si pe cele citeva necunoscute cu siluete de top models pe care le ochisem si la-nceput, dintre care una cu totul epatanta, aproape goala sub citeva bentite de satin rosu ca flacara. Am aflat apoi ca e faimoasa, dar nu mai tin minte pentru ce. Tot atunci l-am intilnit prima oara pe Baudoin, minunatul autor de benzi desenate cu care mai tirziu aveam sa devin atit de bun prieten si cu care am facut romanul grafic "Travesti". Dar Baudoin nu se lasa prins pe un patratel de hirtie, am sa scriu altadata despre el mult mai pe larg. La despartire, in acea seara, mi-a daruit un desen in tus cu un fluture: citise citeva pagini din "Orbitor".

Ne-am intors la hotel pe la doua noaptea, ametiti bine. incepuse din nou sa ninga. in camera, mi-am facut bagajul, punind deasupra faimosul meu pulovar crem, mare greseala. Apoi m-am culcat si, inainte sa adorm, m-am gindit un pic la ce-a insemnat drumul acesta atit de lung pentru mine. Nimic. Rien de rien. Pentru ca nimic nu inseamna nimic, niciodata. Fete. Evenimente. Vorbe. Acumulari de culori si impresii care peste zece ani nu vor mai fi nimic. La-nceput decupam fiecare cronica la cartile mele si le puneam intr-un dosar. Cu vremea, am renuntat. imi clasam pozele in cutii de pantofi, frumos insemnate cu data si locul in care ma aflam. Am lasat-o balta. Cind gindesc la viata-mi, si mie imi pare ca ea cura, incet repovestita de o straina gura, de parca n-ar fi viata-mi, de parca n-as fi fost... M-am obisnuit cu drumurile, cu turneele, cu lecturile, cu anotimpurile si castelele. Nu mai stiu in ce an si cu cine am facut fiecare drum. Am atipit cu acest sentiment de disperare si tristete adinca.

Dimineata am luat avionul spre Viena, pe o ninsoare cu fulgi mari si lenti ca-n Disney, si, pe cind mintea mea o lua mult inaintea Boeingului cu aripi inghetate, catre dragii mei de pe Mariengasse, aveam in minte numai bossa nova lui Andries, pe ritmurile exuberante ale careia ar trebui sa se deruleze genericul filmului meu: "Azi ninge tare, draga mea,/ Avionul nu poate ateriza,/ Pilotul are pe geam un morman de nea si se-agita degeaba..."

Sfarsit

Comentarii