Fata de problema religioasa, Cioran are intotdeauna o pozitie critica. Religia e o chestiune care-l preocupa, desi nu se considera credincios. „Si paradoxul este – spune el – ca pe multi credinciosi, dimpotriva, nu-i intereseaza câtusi de putin religia si implicatiile ei.” Si totusi, Tutea avea dreptate când spunea ca Cioran era crestin fara sa stie. Are o nostalgie a lumii originare, abia iesite din mâinile lui Dumnezeu, a lumii de pâna la pacatul primilor oameni. E de parere ca ar fi fost mai bine „sa nu fi existat civilizatie, si omul sa fi ramas la nivelul Bibliei, mai precis al Facerii”. Si uite-asa, ajungem la problema fatalismului si a utopiei istoriei: „Tot ce intreprinde omul sfârseste prin a deveni opusul a ceea ce a planuit. Intreaga istorie are un sens ironic”; „mi se pare ca [omul – n.m.] a apucat un drum gresit – si ca nu putea sa nu-l apuce”; „Istoria este o desfasurare fatala, pe care omul isi inchipuie c-o poate domina”; „Istoria are un curs, dar n-are un sens”. De fapt, pentru Cioran „nimic nu are sens”: „istoria poate fi comparata cu o viata care se manifesta si degenereaza”; „omul n-ar fi trebuit sa se angajeze in istorie, ar fi trebuit sa duca o existenta stationara, apropiata de animalitate, fara orgoliu sau ambitie”; „istoria universala nu e altceva decât o repetare de catastrofe, in asteptarea unei catastrofe finale”; „cred ca destinul omului e, ca si cel al lui Rimbaud, fulgurant, adica scurt”; „aventura umana nu poate fi indefinita”.

Pe scurt, viata poate fi traita doar fiindca stim ca ne putem sinucide oricând, iar omenirea are un ineluctabile fatum, va ajunge, dupa o existenta scurta si plina de catastrofe, la o catastrofa finala. Cel putin asa crede Cioran. 

Comentarii