Sunt sunete, mirosuri, culori si forme care pitesc undeva la umbra genomul unei umanitati inghitite de o tihna uriasa. Totul se petrece printre case vechi tuflite de arsita, pe strazi cu caldaram si trotuare aruncate in aer de radacinile copacilor, la adapostul unei vegetatii exuberante si batrane, in care se ratacesc mirosurile unei veri fara inceput. Aici pasii sonori ai trecatorilor ezita, incolaciti in nostalgia dulceturilor, in chemarea corpolenta a ardeilor umpluti, in parfumul insuportabil de senzual al strugurilor, in racoarea care clatina incet aripile capotului unei gospodine in asteptare. Aici timpul trece, grasut, patat de grasime si vinisor, si ia cu el tot ce arunca oamenii: texturi, arome, cuvinte, rosturi, iaurgii, zarzavegii, bragagii si alti oameni care ajutau viata sa semene cu o masa buna sau cu o petrecere frumoasa. Imediat dupa asta, de zeci de ani, se aude chemarea ascutita, de sirena buhaita si arsa de soare, a negustorului de haine sau fiare vechi. Acelasi strigat, oriunde, pe orice strada, oricand, in orice oras, dintotdeauna. Acelasi cal rapciugos, aceeasi voce de femeie scunda, incruntata si mustacioasa, aceeasi litanie aspra: Fiare veeechi, haine veeechi looom! Nici un semiton mai sus sau mai jos, nici o greseala de frazare. Poti crede ca e un ecou al unui strigat foarte vechi. Ca sa nu piara, nu e rau sa strigi si tu, ca toti copiii care l-au auzit: Fiare vechi, haine vechi, ia-l pe tac-tu de urechi! Si apoi sa fugi razand inapoi in gradina. 

Comentarii