In 1980 am terminat facultatea si mi-am luat repartitia guvernamentala. Ma asteptasem sa fiu repartizat undeva, la tara, speram sa prind o comuna de pe linga Bucuresti, dar, in mod miraculos, in acel an au aparut treizeci de posturi chiar in Bucuresti, e drept, toate la periferii. Asa ca am luat atunci, intr-o galagie si-o agitatie infernale, scoala care mi s-a parut cea mai apropiata de casa, pentru ca era In Sectorul 2, unde locuiam si eu, inca, in casa parintilor mei. Era Scoala Generala nr. 41 de pe strada Nicolae Apostol. Nu aveam o harta a Bucurestiului, dar mi s-a spus ca era undeva in Colentina, iar eu credeam ca stiu Colentina, mai fusesem pe-acolo la o practica din liceu. Maturasem atunci prin apartamentele goale, sinistre, ale unui bloc nefinisat, inca in constructie, in care muncitorii-si facusera nevoile prin toate colturile si scrisesera pe toti peretii "fut zugravite". Stiam ca trebuia sa dau coltul, din Stefan cel Mare, pe la Obor si s-o iau in sus, pe linga fabrica de sapun Stela, care raspindea peste tot cartierul o duhoare oribila de untura rinceda, si-apoi pe linga tesatoria Suveica, fosta "Donca Simo", unde lucrase si mama, cindva, la razboaiele de tesut.

Imediat dupa repartitie, in vara goala si uriasa care a urmat, m-am dus sa-mi vad scoala. N-o sa uit niciodata drumul ala, facut seara tirziu, cu tramvaie ce mergeau ca dupa dric, leganindu-se si clopotind din rasputeri. L-am luat pe 24 din statie de la Tunari, am trecut pe linga Circ, pe la Grozovici (unde tata lucrase cindva la Atelierele ITB), prin fata cinematografului Floreasca, unde mergeam sa-l vad pe Winnetou, pe la Lizeanu ("Lizianu", cum pronuntau mama si toata lumea) si am schimbat la Obor, de unde l-am luat pe 1. Mai exista inca piata Obor, cu pitorescul ei de Cutarida, cu taranii ducind pe umeri funii de usturoi si insii care vindeau catelusi abia fatati din portbagajul Daciilor ruginite. Chiar cred ca se mai faceau inca, toamna, Mosii, cu lanturile, panaramele si mustariile lor, cu puhoiul lor de lume amestecata. Dar nu ma aseptam ca Soseaua Colentina sa fie atit de lunga.

Am mers un timp nesfIrsit de lung de-a lungul acestei strazi de o uritenie dezolanta, de necrezut. Dincolo de Suveica nu trecusem pina atunci niciodata. Pe masura ce se lasa una dintre acele seri bucurestene apasatoare si nostalgice, cu marginea orizontului tivita cu un galben-cafeniu, culoarea petrolului lampant si-a urinei, defilau de-o parte si de alta case darapanate de mahala, centre de umplut sifoane, depozite de cherestea, vulcanizari, toate profilate pe cerul de un rosu sumbru, toate cu cite-un bec chior aprins deasupra, pe un stilp de lemn dat cu pacura. Trecatorii si calatorii care urcau din statii nu erau deplin nici romani, nici tigani: cei mai multi pareau metisati, In diferite grade, intre cele doua rase si culturi, tigani romanizati si romani tiganiti, lumea obisnuita bucuresteana. Am coborit la capat, dupa trei sferturi de ora de mers. Cind tramvaiul a facut rondul si-a disparut in departare, stirnind praful si ciinii, am ramas singur la marginea lumii. Era ca-ntr-un vis. Departe se zarea, ridicindu-se ca un donjon deasupra acoperisurilor, silueta neagra a unui castel de apa. Peste drum era o fabrica, Uzina de tevi sudate, cum aveam sa aflu mai tirziu. Soseaua se prelungea cu podul Voluntari, care se umfla deodata peste peisajul industrial din jurul sau. Chioscuri de bilete, tonete cu eugenii si napolitane, sinele de tramvai lucind rosii ca singele in amurg, o luna mare si bolnava proaspita-n drumul meu - totul imi dadea o stare de dezolare pina la lesin: acolo aveam sa-mi petrec eu trei ani din viata? Nu stiam pe-atunci ca n-aveau sa fie pina la urma trei ani, ci aproape zece, In care, zi de zi, pina si simbetele, aveam sa ma tirasc pe acelasi drum, in frig de decembrie si canicula de iulie, ca sa-mi tin orele la Scoala Generala nr. 41, ultima scoala din Bucuresti in acea directie.

Prima strada de dincolo de capatul tramvaiului era chiar Nicolae Apostol. Prin ea se intra in mahalaua Ion Creanga, un adevarat sat la marginea metropolei dezolate, deja fara lumina si caldura in acei ani, a Bucurestiului. Mai toti localnicii lucrau la Fabrica de tevi sudate, si mai toti copiii lor, saraci si cuminti, cu ochi tristi (nu e o poetizare, ci chiar realitatea: nu vazusem si nici n-aveam sa mai vad vreodata fetisoare ca acelea, foarte brune si cu ochi de oameni mari) invatau la scoala unde-aveam sa devin Profu, Dirigu, Mustata sau Caldare - caci, precum Vanghelie mult mai tirziu, copiii imi intelesesera numele gresit: Caldarescu... Am trecut de o Automecanica vopsita in verde si roz si imediat am vazut scoala. Pustie, galbena si stinghera, o casa veche, cu acoperis de olane, avind in fundul curtii, adaugat, un modul nou, dreptunghiular, de scoala-tip. Gratii la toate ferestrele, schele de lemn pe un zid, calcanul unei case vecine aproape prabusit peste cosul de baschet indoit si fara plasa. Credeam atunci, cind scriam poezie de citiva ani deja, ca stiu cite ceva despre tristete. Dar am inteles, incremenit in fata scolii unde fusesem repartizat, ca nu stiam inca nimic. Am stat acolo nu mai mult de citeva minute. Becurile care liniau strada abia mai pilpiiau, vadind aceleasi case netencuite, cu cite-o luminita la geam, asa cum le vezi cind treci noaptea cu trenul pe linga cite-un sat. Apoi m-am intors, pe acelasi drum, cu o groaznica stringere de inima.

Timp de aproape zece ani am predat acolo gramatica si bucati literare, mai toate despre morti violente si despre nefericire: "Puiul", "Fefeleaga", "La Vulturi!", "Privighetoarea"... I-am cunoscut pe nebunii mahalalei, pe golanii mahalalei, pe cintaretii mahalalei (le-am avut eleve pe surorile lui Vali Vijelie si chiar, pentru scurta vreme, pe Adrian Copilul Minune), pe sfintii mahalalei: o familie de baptisti cu opt copii: Moise Isac Emanuel, Moise Rebeca, Moise Melhisedec etc., plecati toti, la un moment dat, in California. Una dintre elevele mele din clasa a sasea a ramas insarcinata dupa o "posta" cu opt baieti din cartier. O tigancusa care n-avea electricitate in bordeiul parintesc a fost, timp de opt ani, cea mai buna eleva a scolii, cu media generala 10. Baieti din prima mea clasa la dirigentie imi scriu si acum: au deja copii mai mari decit erau ei atunci. Mi s-au furat sau mi s-au daruit acei ani? N-as putea spune. A fost viata mea, pur si simplu. Si apoi, cindva, in preajma revolutiei, am plecat din cartierul Ion Creanga pentru totdeauna.

(episodul 35 din

"Cum am fost un autor de duzina", in urmatorul numar de Sapte Seri)

Comentarii