"Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives" a fost cel mai bun film din competitia de la Cannes, iar spre surprinderea cineastilor si cinefililor care au plecat de la proiectie mesmerizati, juriul lui Tim Burton a facut-o: Palme d'Or pentru thailandezul Apichatpong Weerasethakul, probabil regizorul cu cele mai stranii filme si cel mai complicat nume dintre toti artistii care au primit vreodata acest premiu.
            Supriza a fost mare si placuta pentru ca, desi multi ne doream, prea putini au crezut ca un film despre un tip bolnav de rinichi, care se refugiaza in ultimele zile de viata alaturi de cumnata si nepotul lui intr-o casa aproape de jungla si care e vizitat intr-o seara la masa de fantoma nevestei si de fiul disparut, reintors in forma neumana (un fel de Chewbacca cu ochi rosii), va ajunge pe prima treapta a podiumului.
            A reduce la poveste acest film (unchiul Boonmee rememoreaza alaturi de familie fapte din viata prezenta si din vietile sale trecute, incearcand sa descopere ce i-a provocat boala cumplita) e un scarilegiu. Dar in acelasi timp, povestea are in ea ceva sacru - i-a fost inspirata de cartea unui calugar budist in care erau relatate calatoriile unor oameni in stare de transa prin vietile lor anterioare. Weerasethakul (zis Joe in cercurile festivaliere) testeaza limitele cinemaului, care devine un canal de comunicare cu lumile trecute, viitoare si cu cele posibile, un mod de "revelare a unor forte" si de captare a energiilor subtile din lume. El transforma experienta cinematografica in echivalentul unei experiente mistice budiste unde, ca intr-o transa, timpul se suprima si spatiul se dizolva. Un flux de energie circula prin tot filmul, semn ca materialitatea cinematografului devine un suport de captare a spiritului, in toate formele sale. Nu intamplator, in discursul de la Cannes, Joe, cel mai celebru thailandez al momentului, a dat o lectie de spiritualitate: "Multumesc tuturor fantomelor din Thailanda, care au facut posibil acest film!"

Comentarii