Am fost la destule concerte in ultimii 19 ani. Concerte mari, in stadioane si sali, concerte medii, in piete si sali, concerte mici, in cluburi si pe terase, concerte in tara si in afara ei, concerte pe care le-am vazut din ultimul sau primul rand sau din fata primului rand.

La cam toate cele din tara mea am avut o problema mare cu colegul meu, publicul.

Intotdeauna trebuie sa se intample ceva care sa-mi distraga atentia si, eventual, sa-mi sfasie bucuria cu care am platit biletul de spectator. Pe stadion sau in sala, sunt mereu impinsa, mutata, calcata pe picioare, cel care racneste melodia se afla intotdeauna in prima vecinatate a urechii mele, iar in fata am pe cineva care da din plete facandu-ma sa-i gust din par cand deschid gura. Daca ma foiesc un pic, sa-mi schimb locul, pentru ca am in fata, invariabil, numai oameni inalti, primesc priviri dusmanoase, iar corpurile celor pe langa care vreau sa ma strecor se fac tari ca stanca. Cred ca drumul meu prin public, cu o treaba, sau pur si simplu pentru a-mi gasi un loc mai confortabil, ar putea starni rasul oricarui privitor. in vreme ce eu incerc sa pasesc usor, sa ocolesc picioare, sa sar peste pahare de bere si sa ma las in jos acolo unde trecerea mea ar intrerupe vederea la scena, colegii mei raman muti, impasibili la semnalul "va rog sa ma scuzati", fara ca macar sa schiteze vreun gest de retragere, sa-mi faca loc, doar transmitandu-mi prin priviri urate un sec "tu cine naiba esti si de ce tocmai p-aici vrei sa treci?"

Cand mai am de lucru la cate un concert si trebuie sa port un ecuson, e si mai rau. Eu incerc sa ma strecor prin public catre scena (cand alta cale nu e) si simt cum duritatea corpurilor creste, pe modelul "te crezi tu importanta!". Asa am renuntat sa mai port ecusoane de gat. Mi le pun la curea.

Lipsa de simtire a publicului in timpul unui concert ma sperie. Cred ca muzica ar trebui sa ne sensibilizeze, sa ne faca mai usori, sa ne fluidizeze cumva pe toti. in loc de asta, parca majoritatea se toarna in forme grele, de fonta, care raman intepenite, tari pe picioare, incapabile sa daruiasca jumatate de pas la stanga sau la dreapta celui care trebuie sa se miste.

Mai tin minte inca joaca mea preferata de atunci cand colaboram la cate un concert la care vedeam mii sau zeci de mii de oameni fericiti. Numaram pe toti cei din echipa noastra si imparteam publicul la ei. Poate de la mine mai scadeam un pic, ca mai tot timpul am lucrat la chestii de coloratura. Si rezulta ca si datorita muncii mele o mie sau doua de oameni sunt fericiti in seara aia. Poate chiar cei care pe mine ma faceau nefericita.

Comentarii