Afrim e varstologul scamator. Regizorul-magician al batranilor care-si digera, in tihna, copilaria. Afrim transforma corpurile care au ceva copilaresc in ele – vezi distribuirea Elenei Popa in trei roluri de batrana in spectacolele sale (Alge. Bernarda’s House Remix, Trei surori, Plastilina) – in trupuri de batrani cu adrenalina inocentei in oase.

La Afrim, batranetea nu este grea, nu este epuizanta si neputincioasa, scursa ca o bucata de carne flasca si atoasa pe podeaua unui timp plictisit de el insusi, incovrigat in delasare si resemnare. Este spintara si ghidusa, haiosomana, hiperactiva, ludicocrata. Cu proteza in geanta, sasaiti si uituci, batranii lui Afrim musca din carcasa copilariei pana cand dau de miezul ei fraged, insiropat cu amintiri care-si dau coate in corpuri fragilizitate, corpuri a-varstice, trans-varstnice. Daca e cocarjata, batranetea e corcarjata frumos. Daca e amnezica, e amnezica senin-tragic, cu o duiosie care produce empatie spontana. Batranetea nu apasa, nu doare istovitor, dimpotriva elibereaza si lumineaza chipuri pe care ridurile rad ca niste raze carnoase.

Batranologia este la ea acasa in joi. mega Joy (Teatrul Odeon), spectacolul cascadei de batrani, cu fete creponate si ochi bulbucati.

Batranii si batranele stau la masa si mananca cu pupilele marite. Sorb din priviri ciorba, stapanesc cu degetele osoase piperul, viseaza la bomboane de matase, se-ghiontesc si se seduc din priviri. Rodica Mandache, cu fata care pare o masca de ceara si-o floare la ureche, e cea mai candida batrana din istoria recenta a teatrului romanesc. Are ceva dintr-o adolescenta care-si cauta cu lumanarea varsta maritisului, care rade cu toata moaca si se holbeaza, cu ochii in lacrimi, la mancare. E frumoasa si copilaroasa, cu lesa in mana, in cautarea cainelui pierdut. 

Comentarii