Am tot auzit vorbindu-se despre Aerobiciclete (Editura Brumar, 2010), volumul de poezie semnat de Bogdan O. Popescu. Unii vorbeau de el cu entuziasm, altii aruncau neinduratori cu piatra: „ah, BOP scrie precum optzecistii.” Cei din urma aveau dreptate. Dar misto e ca si primii aveau dreptate sa fie entuziasmati, caci BOP reuseste prin talent sa se situeze deasupra unui simplu epigonism. Optzecismul traieste viguros in poezia acestui continuator. Placerea cu care ii citesti poezia inlatura orice tendinta de a-l mai incorseta pe autor intr-o generatie sau alta. Pana la urma, pentru a ma gandi departe, foarte departe, cat de tare va mai conta nesincronizarea (prea putin insemnata ca numar de ani) lui BOP cu autorii optzecisti peste, sa zicem, 500 de ani?! Stati, stati, nu sariti, stiu ca nu prea avea cum sa se sincronizeze cu optzecistii, din simplul motiv ca e mai tanar decat acestia, precum stiu si ca aruncand cu o asa generozitate poezia lui BOP peste veacuri, propovaduind supravietuirea ei, as face un pariu critic indecent (prin urmare, nici nu il fac). Eu doar voiam sa spun ca peste timp aceste mici diferente de ani care puncteaza acum aparitia unor poeti pe scena literaturii vor fi aproape insesizabile. Prin urmare, bucurati-va de poezia lui Bogdan O. Popescu… si-atat! Ia ascultati aici niste versuri faine: „aleg o poveste de amor din liceu/ cu care imi frec fata pana face spuma/ folosesc o noapte cu lapovita drept brici” (pregatirea pentru scris); „am avut femeia desenata la scoala de arta” (fictiune); „dragostea noastra alerga altadata pe strazi/ prindea troleibuzele pe scara, trimitea scrisori/ vocea mea se auzea din piata romana/ pana la universitate.// acum – iata: trecem prin aceleasi spatii tolanite in noi/ si suntem de nerecunoscut” (de nerecunoscut); prunii si-au umflat, in gradina, fructele/ intr-o noapte/ cat altii in zece si vizavi, peste garla, dealurile/ au purtat, dintr-o data/ detalii de monumente aztece” (am tuns iarba)…

Comentarii