"Shutter Island" e un film-cameleon, contradictoriu si placut enervant, dar unul care te bantuie. Ce incearca Martin Scorsese sa ne spuna? Ca azi suntem la fel de dezorientati si alienati ca la inceputul secolului XX cand se prefigurau semnele razboiului? Ca individul, inca neputandu-se controla pe sine, nu poate controla nici societatea din care face parte, nu poate gestiona relatia cu ea si viceversa? E un semn de intrebare, dat fiind finalul ambiguu, sau e doar un exercitiu stilistic, o joaca de-a cinema-ul la nivel inalt? Incursiunea initial detectivista a lui Teddy Daniels in inchisoarea de criminali cu grave probleme mintale pentru rezolvarea unui caz devine, treptat, o incursiune in propria minte si biografie - un parcurs emotional care il indreptateste pe il maestro di cinema sa jongleze cu secvente de vis, prim-planuri generoase cu fete schimonosite, natura dezlantuita, atmosfera de film noir, peisaje stranii si simboluri psihanalizabile, spatii carcerale, decoruri picturale. Tema (incercarea de a gasi / controla identitatea) il ajuta pe Scorsese sa recreeze la un nivel foarte senzorial, prin structura narativa si prin stilistica, harta estetica prin care artistii avangardei si ai modernismului (Kafka, Hitchcock, expresionistii germani) transmiteau ideea ca natura subiectiva, emotia stapaneste si modeleaza forma. Poate de aici senzatia ca detaliile presarate pe parcursul acestui thriller psihologic nu se acumuleaza si nu explodeaza in final, ca filmul e fragmentat si ca asteptarile tale de spectator nu sunt ajutate de o realitate stabila - tocmai pentru ca filmul mizeaza pe labilitate, pe pendularea subiectiv-obiectiv. Si chiar daca "Shutter Island" nu e unul dintre cele mai bune filme ale lui Scorsese, el ramine, ca opera oricarui mare autor, un dar. Si inca unul care se dezvaluie greu.      

Comentarii