Marele handicap al celor mai multe spectacole din Romania este ca nu au simtul duratei pertinente, optime, si ca reiau, la nesfirsit, aceeasi idee.

Ca sint neterminate, in sensul ca nu duc pina la capat un concept, sau atit de terminate ca-ti vine sa te urci pe pereti. Problema este una de stapinire

exacta a timpului necesar spectacolului. Unul dintre motive este ca, de multe ori, un spectacol care dureaza 30 de minute – ma refer in special la teatru,

pentru ca, in dans, ceasul biologic al performance-ului functioneaza mai inteligent – nu e receptat ca o montare care sa merite atentie. Si-atunci se ajunge

la doparea cu timp, timp la greu si timp greu, care functioneaza prin sufocarea spectacolului.

Nu e vorba de numarul de ore, ci de cit de pline sint aceste ore.

Tristetea este ca ele jongleaza cu un timp intins, timp-peltea care pare sa nu se mai termine niciodata. Timp-leguma care nu produce nici actiune, nici

conflict si, in cele din urma, nici stare. Timp care nu devine, dar nu pentru ca ar exista vreun concept care sa-l motiveze in aceasta forma, ci, pur si

simplu, pentru ca nimeni nu mai stie ce sa faca cu el.

A negocia destept cu timpul creatiei si, implicit, cu timpul spectatorului e o operatie extrem de dificila, care necesita rigoare, exigenta si, uneori, un

ochi exterior, mai putin implicat si atasat de spectacolul respectiv. Un ochi care sa inchida spectacolul atunci cind acesta si-a epuizat continutul,

dinamica si si-a relevat sensul.

Cel mai greu e sa te induri sa tai, sa creezi prin eliminarea balastului, sa ucizi ceea ce ai nascut.

Spectacolele reprezentative sint cele care se opresc inainte sa reinceapa.

Comentarii