Bruno e prima intoarcere a lui Sacha Baron Cohen dupa Borat la formula  mockumentarului fara limite. O revenire mai corosiva, pentru unii haioasa, pentru altii dureroasa. Poate sa nu-ti placa sau sa nu musti din principiu din prajitura cu acid pregatita de "cel mai celebru austriac dupa Hitler", gay-ul fashionista care confunda Hamas-ul cu humusul. Dar nu poti sa-l ignori. De altfel, Bruno, concediat de o televiziune austriaca si plecat in L.A. ca sa ajunga star, ne face pe toti protagonistii celui mai mare circ de anul asta: participi la cultura celebritatii, la acceptarea mecanismelor din spatele star-systemului, consimti la homofobie, deci existi. Cohen nu se multumeste doar sa traga in victimele de artilerie grea pe care si le alege (tipi destul de egali ca notorietate pentru pustii care cred ca muzica house ar fi impiedicat WWII: Hitler, Iisus, teroristi Al-Qaeda, Brangelina), ci da arma spectatorilor. Noi privim curiosi prin luneta (chiar si la un penis care danseaza), noi tragem cu sete si in tanara mama, care e de acord cu liposuctia micutului ei ca sa caştige un casting de bebelusi, si in congresmanul republican care fuge urland "Poponarule!" dupa o incercare nereusita a lui Bruno de a-l seduce. Ca si Andy Kaufman, Cohen are grija sa stearga urmele unei puneri in scena premeditate si sa nu salveze pe nimeni din show: spectatori, protagonisti, nici chiar pe el insusi. Lumea lui e lipsita de protectie si de confortul cotidian al barierelor. In semn de solidaritate, Elton John canta la pian despre "anal bleaching". De-ar fi doar atat!

Comments