"I'm a boogie boogie boogie boogie boy

I like to play around with boogie toys"

(Iggy Pop-Boogie Boy)

Nu stiu de ce pun citat din Iggy (de pe American Caesar), scriind despre un film in care prietenii cinta karaokitesc Gica Petrescu. I-am mai reprosat asta lui Radu Muntean, cu Nana Mouskuri, patetica la final de Hirtia va fi albastra.

Eu cred ca "baietii de baieti" din Boogie nu si-ar fi creat un bond pe Gica P. Poate pe Queen sau pe Clash, sau pe Modern Talking, cam greu sa fi fost muzica romaneasca. Stiu problema cu drepturile de autor muzicale care costa bani, dar se puteau pune in buget. Sau poate ma insel eu si de aceea am probleme de identificare cu Boogie si universul sau. Dar am auzit ca altii s-au recunoscut in film si au simtit fatigue-ul generational si golul dinauntru. De la euforia libertatii la spleen-ul capitalismului heirupist, de la lipsa de incredere in sistemul familial si natalitatea zero la baby boomers si initiativa antrepreneuriala, asa am ajuns in Boogie.

Trebuia sa se fi chemat "Treizeci si ceva" dar din cauza serialului cu acelasi nume britanic s-a schimbat intr-o chestie care duce a ritm sau porecla de iconic Bogart. Care da bine pe afis cu doi de O in fata protagonistului nud, cu copilul in spate, care merge, in stil arab, pe plaje, alaturi de sotia cu copilul nenascut. E un film postminimalist, dar studiat sa fie asa, nu stiu daca se trage din Puiu (Cristi) sau din altceva, sursele lui Puiu, genul italiano-francez (neo-realism, Antonioni, Nouvelle Vague, Bresson). Oricum acest trend romanesc in care toate filmele se fac asa e deja obositor, fie ele scurt-metraje, fie lungi. Aici Muntean alaturi de Tudor Lucaciu (director de imagine; prima oara cind am vazut sigla RSC pe ecran), au creat filmul in secvente lungi, previzualizate, au repetat cu echipa, au cintarit tot si as fi preferat sa vad un film improvizat, imprevizibil, pe acest subiect, nu cu dialoguri voit banale si plicticoase, scrise la greu de scenaristi. Un naturalism artificial, in care faptul ca nu corectezi lumina, cind vine umbra in cadru pe plaje, e ca un CGI. Mi se pare si un film misogin, ceea ce nu e problema pentru mine dar e o problema pentru sensul filmului si concluzia sa.

Nu-mi place de Boogie (Bogdan Ciocazanu, personificat ca arogant de Dragos Bucur) si nici de nevasta-sa Smaranda (Anamaria Marinca, intr-un minirol, departe de Otilia si Kansas-ul ei), imi plac prietenii lui (fostii lui prieteni), "Suedezul" Penescu (Adrian Vancica) si Iordache (Mimi Branescu). Mi s-au parut mult mai simpatici si mai umani in loser-eala lor asumata. Acum, daca nu s-a facut un film despre aceasta virsta si clasa sociala noua, nu inseamna ca daca avem unul gata, am inchis usa. Inchei la fel de abscons cu citatul de deschidere din Subway (1985, Luc Besson), "To be is to to do-Socrate. To do is to be-Sartre. Tu bi du bi du-Frank Sinatra". Tu cum te situezi, Boogie?

Trei stele din cinci

Comments